Scrisoare pentru tataie

Tataie, e ziua ta. Sunt atatia ani de cand te-ai nascut ca mi-e greu sa-i mai numar si la urma-urmei de ce m-ar interesa cand pentru mine tu nu ai varsta? Sper ca esti bine langa mamaia mea draga si ca din cand in cand te mai uiti si aici, pe pamant, ca sa vezi ce mai facem – si eu, si Melela, copiii, mami, Florin si toti ai nostri care te-au “prins” putin sau care doar au auzit ca ai stat pe pamantul asta opt decenii, din 1910.

Da, cred c-ai vazut ca nu-i tocmai bine, ca totul a luat-o razna, sistemul e cariat si nu sunt medicamente sa-l insanatosim, sunt Ei si Noi si n-ar trebui sa ne pese daca EI nu ne-ar pune viata in pericol,  ne zbatem pentru dreptate, pentru bani si ne ruinam in fiecare zi sanatatea, vrem tot mai mult si capatam tot mai putin si asta ne face invidiosi, ne oboseste si ne inraieste.

In vremurile tale era totul mai calm, mai sincer, mai curat. Aveai rude multe ca nici nu mai era loc de prieteni, dar pe tine toata lumea te iubea. Cand stateai cu mamaia pe bancuta de pe Nicolae Canea, la numarul 16, toti de pe strada te salutau si stateau cu tine la povesti.  Ce mai faci, nea Petrica? Cand mai punem si noi o masa cu lautari? Si finii veneau cu cocosi, rudele cu vin rosu si tineai masa mare in curte, cu muzica si chiuituri.

Habar n-aveam ce inseamna alienare, anxietate, depresie. Si iti amintesti cand prajeai tu carne la focul de lemne, aromata cu usturoi din gradina, si apoi o rasturnai cu tot cu ulei in farfurie si noi intingeam cu mamaliga  si habar n-aveam de E-uri, dieta, colesterol, risc de infarct…Nu stiam multe si d’asta viata n-avea limite.

De cand te-ai dus, astia de ne conduc si-au creat o lume a lor, iar noi, cei multi, zbieram in strada sau ii injuram pe Facebook. Ar fi greu sa-ti explic ce inseamna o retea de socializare. Cum sa-ti zic, asa, simplu, oamenii nu se mai vad fata in fata si isi scriu de la distanta si mesajul lor e citit imediat. Nu stiu cum iti pare asta, dar trebuie sa stii ca ne-am facut o lume tare democrata, doar cu degetele. Apasam tot timpul niste taste si injuram in lumea noastra, dimineata, la pranz si seara.

Nu-i prea bine, tataie, mie nu-mi plac vremurile astea cu atata rautate, coruptie, cu faliment, somaj…Of, iar incep sa scriu pe limba mea – poate te intrebi ce-i coruptia, somajul, falimentul. Tu nu le-ai trait. Pe vremea ta, cel mai mare rau a fost sa te duci la razboi fata in fata cu dusmanul. Bine ca te-ai intors intreg si ma tot intreb de ce naiba nu ti-au dat si tie un grad? Sa arat acum poza prietenilor mei si sa le zic: Uite-l pe bunicul meu, a luptat in batalia de la Stalingrad, in 1943 si l-au facut general.

Stii ca noi avem o multime de generali? N-au dus niciun razboi, n-au facut nicio fapta de vitejie. Izmenari cu girofar, cum le spun oamenii care au iesit in strada. Stam ce stam la taste dar uneori, cand nu mai putem si paharul se umple, iesim in strada. Acum, ai vazut si tu, au murit o multime de tineri si cu greu i-am urnit de pe scaune pe vinovati.

Nu-mi place, tataie, lumea de acum. D’asta, de multe ori, nici nu mi-e frica de sfarsit. Doar de despartirea de omul meu drag si de copilul meu frumos si bun, si de cei cativa care au mai ramas langa mine, dar si pe ei o sa-i revad candva. Asa ca daca va fi sa am si eu o moarte intamplatoare sau anuntata, o sa fiu iar cu tine si cu mamaia, vom fi iarasi noi trei cu dragostea noastra perfecta, nezdruncinata si atat de intensa ca ma hranesc si acum din ea. Pentru ca in preajma voastra, totul era atat de bine ca nu mai aveam nevoie nici de mancare, nici de vorbe, nici de haine. Doar ne priveam in ochi si pana si cerul se minuna de iubirea noastra.

La multi ani, tataie drag!

Comunicarea institutionala s-a mutat in piata

Pe vremuri, adica prin 1992, noi, ziaristii, ne luam informatiile pentru gazete direct de la sursa pentru ca nici macar n-auzisem de GSM, iar la telefonul fix dadeam de paznic, adica de secretara, care ne taia cheful de convorbiri cu scuze gen ”Domnul director nu e aici, reveniti”. Daca treceam de vigilenta secretarei, atunci ne petreceam ore bune cu oamenii din institutii care ne explicau mai mult decat voiam, iar noi, constiinciosi, ca sa nu pierdem dovezile de intelepciune, ii inregistram pe caseta de la reportofon pe care o derulam apoi cu grija in forfota redactiei. Odata ajunsi la preopinent, nimeni nu se grabea sa te dea afara din birou si vorbele pareau fara de sfarsit iar tu aveai o singura grija: unde sa le plasezi, pentru ca interlocutorul voia sa fie citat litera cu litera.

Apoi, a aparut emailul si timid am inceput sa trimitem solicitari la care bineinteles ca nu primeam raspuns pentru ca nimeni din administratie nu voia sa dea ceva in scris. Bine, cei mai multi nici nu stiau cu ce se mananca calculatorul, asa ca parea de inteles…Deh, inceputuri..
Pe urma, institutiile s-au organizat si au inceput sa organizeze conferinte de presa la finalul carora puteai sa trimiti in redactie pe fax ce s-a discutat, ca sa fii singur ca vei intra la timp cu o stire in ziar. Si se facea coada la faxul de la Guvern, dupa incheierea briefingului saptamanal, asa ca rapiditatea cu care traduceai cuvintele alesilor era un avantaj de invidiat.

Telefoanele mobile au potentat, firesc, placerea de a vorbi vrute si nevrute doar ca sa te vada invidiosii ce tare esti ca ai o caramida care iti suna pe strada. Si goana dupa numerele de telefon ale alesilor era permanenta, dar nu aveai prea mare succes daca nu-ti recunosteau numarul, asa ca ramanea sms-ul cu care sa-i atragi sa te sune. Intr-un final iti telefona secretara care te invita la domnul ministru si te atentiona ce mare sacrificiu face ca sa te primeasca, deci nu trebuie sa-l tii mult de vorba.

Acum, daca intrebi de un fax prin care sa trimiti o stire dintr-o institutie primesti o uitatura piezisa. Asta daca mai ajungi printr-o institutie, pentru ca munca de teren a cam pierit si ea. Daca vrei sa te intalnesti fata in fata cu alesul, secretara – careia tehnologia i-a diminuat serios autoritatea – se uita la tine mirata: Pai n-aveti mobilul lui?
O data cu afurisenia de Facebook care a scos la iveala toate frustrarile si nevoile de aplauze pe care le tineam inchise in noi am intrat intr-o noua era a comunicarii. Facila, accesibila, superficiala, fara bariere de moralitate.

Asa ca si comunicarea institutionala s-a mutat cu arme si bagaje pe Facebook, raiul clevetitorilor. Conferintele de presa, declaratiile, briefingurile au devenit invechite. Ce rost mai are acum sa umpli o sala de presa pana la refuz – cum se intampla prin anii ”90 la Guvern, atunci cand se tineau sedintele si asteptai declaratiile iluminatilor tarii? Armata de comunicatori pune pe Facebook spusele celor pe care ii slujesc chiar in secunda doi, cu poza, video si tot ce trebuie ca sa te convinga ca omul munceste pentru tine.

Ne vedem tot mai rar, dar scriem mult, comentam fara invitatie, avem oricand ceva de transmis online…Si pentru ca toate rufele sunt la vedere, nici nu mai vrem sa ne vedem la fata pentru ca n-avem ce sa ne mai spunem.

Viața sub semnul Like

Plantezi o imagine pe Facebook – flori, o farfurie cu mâncare, un tort – sau o perlă gen ”afară plouă minunat” și aștepți înfrigurat aplauzele prietenilor ca să vezi dacă și azi ești la fel de popular ca ieri. Bine, în sinea ta speri să fii și mai popular, să cucerești în fiecare zi noi inimi, asemenea unui conducător de stat care își dorește noi teritorii doar pentru a-și demonstra că e mai puternic decât alții.

Orice ai face, oricât ai învăța și prin oricâte experiențe ai trece, când vine vorba de alimentarea ego-ului nu mai funcționează nimic. Se aude doar glasul râzgâiat al copilului din tine, cel care la 4 ani se bucura că are mai multe jucării decât vecinul de palier și pentru această bunăstare prietenii îl trecuseră pe lista exclusivistă a favoriților.

Sunt sau nu plăcut? – aceasta e întrebarea care îți guvernează viața. Nimic nu pare mai important decât clickurile de apreciere pentru o banalitate pe care o vezi îmbrăcată în aur doar pentru că-i scrisă de mâna ta.

Dacă ești și vedetă, Like-ul trebuie obligatoriu oficializat.. Ia uitați-vă, am postat asta (o tâmpenie, cum altfel?) și uitați câte Like-uri am avut în două ore! – spunea azi un prezentator TV. Acum 35 de ani, spunea la fel: Ia uitați-vă, am o mașinuță nouă, veniți să vă jucați cu mine!

Like-ul e un fel de cordon ombilical – legătura ta cu viața de azi. Fără el, ești un nimeni, ești nelegitimat social, nu exiști decât în mica ta insulă, a oamenilor normali care au suficiente plăceri în viață ca să mai urmărească cum se înmulțește un prăpădit de click.

Tineretea-i irosita pe tineri

Cativa copii imbracati in straie populare danseaza si canta de Sarbatoarea Floriilor, tristi si apatici de parca ar fi fost pedepsiti de parinti cu deconectarea de la mobil pe termen nelimitat. Catraniti si resemnati ca niste oameni mari, artistii se invart cu pasi marunti in fata raionului de tricouri din Carrefour Feeria intr-o hora a plictiselii pentru ca, deh, tinerii de azi au si ei dreptul la tristete din motive serioase cum ar fi lipsa retelei wi-fi, numarul mic de like-uri de la o postare pe FB sau pierderea masinii 301. George Bernard Shaw spunea ca tineretea e irosita pe tineri si ma gandesc ca la 1900 cand a trait el tinerii nu aveau nici Facebook, nici Twitter, nici malluri unde sa-si inece tristetile si totusi erau si atunci suparati pe viata.

De ani buni, ma tot intreb de ce naiba nu se fac cursuri de fericire in scoli daca fericirea este esenta acestei vieti. De ce nu invata copiii de mici ca fericirea si-o pot cladi singuri, ce inseamna sa fii nefericit, cand ai acest blestemat drept si de ce trebuie sa fie recunoscatori pentru ceea ce au.  Poate ca atunci s-ar schimba si fata strazii, din una batrana si blazata, care nu zambeste nici macar in poze, in una vesela si plina de viata, care a inteles ca ce-i frumos trebuie apreciat pana nu iti este luat. Si uneori luatul asta vine cand nici nu te astepti si atunci e mult prea tarziu pentru regrete. Pentru ca nimic nu tine mult si noi ne prefacem ca nu stim asta, de parca am purta in buzunarul de la blugi samanta nemuririi.

Cat de mult impartasim pe retelele de socializare?

Dr.Oz vorbeste despre apetitul de nestavilit al americanilor de a dezvalui cele mai intime lucruri din viata lor pe Twitter sau Facebook. Oversharingul e bun, dar cu limite – e concluzia renumitului doctor pentru ca „a vorbi despre sine iti aduce tot atata bucurie cat sexul, mancarea sau banii”. Deci merita sa dai din casa pentru ca asta face din tine nu numai o fiinta extrasociabila, dar te scapa si de depresii.

Pana unde merge oversharingul? Iata cateva exemple: mame care isi pozezeaza fetele adolescente in timp ce dorm, neveste care spun ce asteptari au in pat de la sotii lor, adolescente care dezvaluie prietenelor cum s-au epilat…Cele mai urate experiente sunt oferite spatiului virtual ca intr-o mare familie lipsita de secrete. O femeie a postat pe Twitter aventura ei intr-un WC public: o apucasera crampele si a facut prapad acolo, lucru pe care l-a descris amanuntit in emisiunea doctorului Oz, de parca ar fi fost la preot…

Nu exista bariere, oamenii isi fac cunoscute toate prostiile – spun eu – si continua sa se simta bine. Eu una m-am retras de pe Facebook pentru ca sunt de moda veche. Continui sa cred ca o iesire la restaurant sau o vizita la prieteni nu trebuie sa ajunga pe taraba sociala. Plus multe alte lucruri care tin de viata privata. Si ca ai mari probleme atunci cand cersesti aplauzele „prietenilor”.

O lansare de carte, o invitatie la teatru, rezultatele unui studiu, o reteta de mancare – sunt o multime de subiecte cu rost, dar cele de genul „azi m-a durut capul si am baut o bere” mi se par de-a dreptul tembele. Se pare insa ca eu sunt impotriva valului si ca problema ar putea fi la mine si nu la cei care isi „spun” viata, ca si cum ar pune chilotii pe balcon, la vedere. Oricum, n-ar fi nicio diferenta.

De ce avem nevoie de aplauze

Azi mi-am dezactivat contul personal pe facebook pentru ca nu mai gasesc niciun motiv logic de a-l mai intretine. Nu sunt dintre cei care isi pun cate o poza dupa fiecare fel de mancare „servit”, care isi anunta prietenii ca viziteaza restaurantul x (asta mi se pare de-un narcisism patologic), care se pozeaza in vacanta fericita si n-ar mai fi vacanta fericita daca n-ar sti si prietenii…Cred ca suntem jalnici in dorinta noastra de a cersi aplauzele celor din jur. Chiar atat de mici am ajuns incat nu mai putem trai fara linguseala prietenilor? Chiar atat de fada ne e viata incat nu ne mai reprezinta decat pozele in care aratam ce fericiti suntem la un pahar in club? Pe cine vrem sa pacalim? De ce am devenit atat de dependenti de urale, de ce avem nevoia disperata de a fi ridicati in slavi?
Raspunsul, prieteni, e unul singur: ne e frica de ceea ce suntem cu adevarat si vindem ceea ce am dori sa fim.
Pentru ca in regatul Facebook toata lumea canta, rade si danseaza. In viata reala plangem, suferim, invidiem, uram. Adica suntem noi.

Avem probleme serioase

Nicoleta Guta nu mai vrea sa vina acasa la copii, ca si-a gasit un baiat mai tanar decat sotul luat la 12 ani. Problema familiei e ca amantul a fost gasit pe un site de socializare si nu se cade „ca un individ de pe Facebook sa-mi fie mie cumnat”, cum zice fratele. Iar barbatul ei la fiecare fraza spune ca o iarta si o primeste din nou acasa, la copii. Asta e noua tema sociala care zguduie Romania, mai ceva decat cutremurul prognozat de Marmureanu.

Daca vreti sa va uitati pe gaura cheii la familia asta napastuita, deschideti mondenitatile zilei si va minunati. Ai zice ca in Romania toata lumea nu mai are alta problema decat cine cu cine s-a mai combinat. Nu stiu cum naiba in clasamentul celor mai fericite tari suntem tot timpul codasi, cand noi ar trebui sa fim primii si asta judecand numai dupa subiectele televiziunilor.

In Romania problema canalizarii s-a rezolvat, spitalele sunt bine dotate, transportul este ieftin, gazele asijderea, locurile de munca s-au inmultit si hai ca nu vreau sa va plictisesc cu subiecte din astea banale pentru ca trebuie sa ma uit la televizor sa nu cumva sa pierd vreo impacare istorica sau un divort neasteptat si sa raman neinformata.

Am dat naibii Facebook-ul

Imi imaginez ca sunt la o masa cu sute de oameni si fiecare are ceva de zis in timp ce eu ii privesc coplesita. Eu n-am nimic de zis sau aratat – nici masina noua, nici excursii exotice, nici copii cu tortul in fata, nici comentarii despre traiectoria frunzei in vant. Si atunci mai bine ma retrag dintr-o lume care imi devine tot mai straina si mai pierduta. Mai tai si stirile morbide de seara si stupidele sezatori mondene si politice si ma simt al naibii de bio, naturala, neatinsa si neviciata. Totul e atat de simplu. E ca si cum plantezi cate un semn interzis pe sutele drumuri care ti se deschid zilnic in fata si care te invita provocator sa le strabati. Credit doar cu buletinul. Iar eu aleg doar doua, trei carari stiute, exersate, previzibile, confortabile. Si atunci descopar ca acea boala pe care altadata am urat-o, autismul social, imi aduce inapoi linistea pierduta cu voia mea. Acum ma intreb cate lucruri bune mai pot face pentru mine doar alegand sa spun Nu?

A murit Luchi

Genul programului pe care il urmariti acum nu e drama cum s-ar crede, ci chiar comedie si poate fi vizionat mai ales de parintii care isi indoapa copiii cu versuri de la 2 ani, introducandu-le in repertoriul de papagali in devenire Luceafarul, cu toate cele 98 de strofe aferente. Pe care si eu le-am stiut, dar la o varsta mult prea inaintata ca sa mai constituie subiect pe Youtube, Facebook sau de stiri TV si radio, cred ca prin clasa a X-a cand profesoara nu m-a lasat sa ma laud cu memoria de elefant, ci m-a pus sa reproduc doar scena in care Catalin se intalneste cu domnisoara Catalina. Am livrat totul ca in/la carte, dar nu m-a aplaudat nimeni pentru ca atunci n-aveam alta distractie decat sa invat si am luat un 10 previzibil.

Am facut o paranteza pentru ca n-am fost printre fanii copilei de 2 ani care vorbeste despre nimbul nemuririi, falnicele bolti, nemarginitul orizont si cum se anina cununi de stele, mititica neavand nicio vina ca parintii nu i-au cumparat pana acum o jucarie potrivita varstei si i-au prescris Luceafarul.

Dar ce drept am sa judec asta si ce-i rau in asta?, ar spune unii, deci considerati sterse cuvintele de mai sus, stiti ca sunt sensibila la critici mai ales daca nu sunt ale mele sau cel mult de la gradul intai de rudenie.

Povestea este asadar despre afurisita asta de Luchi care mi-a tras o spaima de nedescris si a atentat la fericirea copilariei proprii. In titlu spunea ca moare, dar ce sa vezi – in text nu era asa, nici vorba de doliu. Pe la 7 de ani se intampla povestea cu Luchi care a dus in mintea mea trista enigma Oare si copiii mor? Pana atunci, din defilarile mortuare de pe strada bunicilor intelesesem ca numai cei batrani mor pentru ca, intr-o logica funciara, si-au trait traiul, si-au mancat malaiul. Era atata resemnare in rostirea vorbelor astea din batrani incat parea chiar ca esti un nesimtit daca n-ai dat ortul popii la timpul confirmat si de Statistica in buletinele despre speranta de viata.

Una peste alta, nu puteam sa deschid cartea si plangeam numai vazand titlul – Luchi murise, aproape ca nici nu-mi mai pasa cum, de parca as fi fost un cititor de ziar antrenat sa culeaga doar stirea esentiala si sa arunce indiferent ambalajul. Si coperta arata o Luchi in floarea varstei, cu potential, dar ce nenorocire se abatuse asupra ei nici nu voiam sa stiu, asa ca am jelit o perioada temeinic si sincer acest suflet nevinovat. Intr-un final, mi-am luat inima in dinti si am citit toata cartea si m-am simtit tradata de Luchi pentru ca nu s-a tinut de cuvant tocmai cand ma obisnuisem cu sentimentul de suparare care mi se parea atat de inaltator si profund. Ce sa vezi, domnisoara era bine mersi, pana la ultima fraza, doar putin trista ca incepuse scoala si nu-i mai spunea nimeni Luchi ci Alexandra, autoarea cartii biografice (Otlia Cazimir, pe numele real Alexandra Gavrilescu) care construise doar o metafora – trecerea de la stadiul de copil rasfatat la cel de elev ascultat si notat. M-am linistit atunci si gandurile mele nu mai mi-au stors lacrimi pentru ca, uite, logica invinsese asa cum era normal si doar batranii aveau in continuare dreptul la moarte.

Le sugerez parintilor sa aiba grija ce le baga pe gat copiilor pentru ca s-ar putea sa ajunga ca mine obsedati de Luchi si sa caute la maturitate pe okazii.ro cartile care le-au bulversat copilaria.

Nasterea Facebook o sa ia Oscarurile 2011. Pariez!

Marele fenomen Facebook s-a nascut din razbunarea unui tanar ranit de prietena lui. Cel putin asa reiese din filmul Reteaua de socializare, care se indreapta in pasi rapizi spre Oscar.

Filmul lui David Fincher, rasplatit deja cu 4 Globuri de Aur, este favoritul Galei din 27 februarie de la Hollywood, avand 8 nominalizari. Este unul dintre cele mai bune filme vazute de mine in ultimul an. De fapt, nu are cum sa nu fie bun atat timp cat vorbeste despre vedeta unei generatii: Facebook.

Fondatorul Facebook Mark Zuckerberg, 26 de ani, cel mai tanar miliardar din lume,  nu a fost de acord cu scenariul The Social Network, sustinand ca ar contine multe neadevaruri.

Jesse Adam Eisenberg, actorul de 27 de ani care a mai fost rasplatit cu 9 premii si 23 de nominalizari in diferite competitii, joaca rolul lui Zuckerberg atat de convingator incat multi vor transfera imaginea si povestea in realitate.