Archive for the ‘carti de suflet’ Category

Să mă căsătoresc cu filosoful? (II)

Sib trăia modest şi plat în vila lui cu cinci camere – un fel de a spune „a lui” – pentru că era moştenirea primită de la bunica din partea mamei, care murise în Italia la 90 de ani, după o viaţă trăită într-o falsă austeritate monahală.

Venice, sora lui mai mică, fusese botezată chiar de “săraca” bunică din Italia, pentru că aşa o compătimea toată familia, neştiind că avusese sursele ei constante de venit, mai exact, se ocupase cu ghicitul în cărţi şi în cafea, promiţând femeilor din înalta societate italiană, acolo unde trăise cea mai mare parte a vieţii ei aparent liniştite, că îşi vor recupera soţii care le părăsiseră. Şi pentru că banii se scot uşor din prostia semenilor, oriunde pe planetă, bunica devenea de la an la an tot mai înstărită, deşi în viaţa de zi cu zi poza ca o victimă a vremurilor de după război.

Nimeni nu îşi imaginase că biata Otilia, o fostă croitoreasă din Focşani, trupeşă şi guralivă, reuşise graţie harului ei de a păcăli oamenii cu cel mai sincer zâmbet pe faţă să facă investiţii imobiliare. Un apartament splendid în Veneţia, pentru nepoţica ei favorită Venice, o casă cochetă chiar în centrul Romei pentru unica ei fiică, Maria, şi o vilă cu două etaje în Bucureşti, în cartierul Domenii, pentru toată familia. Plus bijuterii, tablouri de valoare şi alte fineţuri care nu cadrau cu profilul ei de femeie simplă. Din fericire, nimeni din familie nu moştenise remarcabila duplicitate a bunicii, care una spunea şi alta mânca.

Sib nu cunoştea decât drumul drept. Juca cinstit în viaţă, ca tatăl lui. Acesta se mutase de doi ani la Roma, ca ajutor pentru mama lui Sib, care lucra pentru o asociaţie internaţională, ca profesoară la o şcoală pentru ţiganii români care voiau să-şi facă o nouă viaţă în Italia.

Căsnicia părinţilor era una de poveste şi Sib credea cu tărie că nu va avea niciodată norocul unei căsnicii ca a lor, pentru care iubirea se păstrase la fel de intensă şi după 30 de ani.

El se născuse ghinionist. Singura dată când tatăl lui greşise în viaţă fusese chiar în ziua naşterii lui. O greşeală, o scăpare, o fază amuzantă, nu ştiuse niciodată cum să numească ceea ce i se povestise. Pur şi simplu taică-su se dusese beat la starea civilă şi în gura mare strigase cu limba împleticită că pe băiatul lui îl va chema Sibian.

– Sibian? Sunteţi din Sibiu?, s-a mirat funcţionara, înainte de a scrie caligrafic numele nou-născutului.

– Ce legătură are Sibiul cu fi-miu?, i-a replicat inginerul Dimitrie, cu o siguranţă blândă, dar sub efectul nefast al vinului de care nu se despărţise de când îi născuse nevasta, şi care îi învălmăşea cuvintele.

– Păi m-am gândit că dacă îl va chema Sibian vreţi să vă amintiţi de locul dumneavoastră de naştere, a insistat femeia încă nedumerită.

Taică-su era însă prea fericit ca să contrazică o funcţionară atât de drăguţă, aşa că îi spuse râzând:

– Sibian, cine a zis Sibian? Silvian, frumoasă doamnă, voiam să zic. Sibian, ei, hai că m-am contaminat, he, he, dar şi Sibian e frumos. Parcă suntem din bancul ăla cu tipul care se duce să-şi ia coletul de la Poştă. Îl ştiţi, nu?

– Nu-l ştiu, îi răspunse femeia, déjà amuzată, în timp ce stătea indecisă cu tocul în mână şi cu certificatul necompletat în faţă.

– Cică un tip se duce să ridice un colet şi îi spune poştăriţei că a primit pachetul pe numele Petre.

– Petre, fără „i”, îi atrage atenţia.

Femeia, mirată, zice:

– Păi numele dumneavoastră nu are litera „i”.

– Păi nu v-am spus şi eu asta?

Toate colegele femeii începuseră să râdă, iar în veselia generală certificatul fusese scris. Sibian Dimitrie. Când mama văzuse numele fiului pe care deja îl alinta Silvănuţ, înmărmuri. Îl trimise înapoi să refacă certificatul, dar paşii pe care trebuia să-i urmeze erau prea complicaţi. Birocraţia învinsese. Iar Sibian devenise imediat Sib, pricopsindu-se cu o prescurtare de la un nume care nu era al lui. Iar faza asta îl obsedă ani în şir, pentru că în mintea lui era un semn că s-a născut ghinionist. Sib credea cu tărie în predestinare şi deloc în liberul arbitru.

A, şi mai fusese şi faza cu părinţii lui care îl puseseră în braţele bunicii, pe când avea doar câteva luni, iar aceasta îl scăpase pe covor, de la un metru înălţime. Ajunsese la spital, dar din fericire nu i se întâmplase nimic rău. Părinţii lui trăseseră o sperietură groaznică, însă ani în şir îi povestiseră acest episod, având grijă să scoată în evidenţă robusteţea lui şi nicidecum neglijenţa de care dăduse dovadă bunica. Neglijenţă care îi întărise ideea că este un ghinionist.

La cinci ani un panou publicitar căzuse pe el, dar şi de această dată scăpase teafăr. La 7 ani, era să se înece în timp ce lua lecţii de înot, la 14 ani îl muşcase un câine, numai pe el, deşi era înconjurat de o droaie de băieţi. Şi lista ghinoanelor se tot mărea, iar Sib chiar începuse să le treacă într-o agendă ponosită ca să le urmărească ritmicitatea. Degeaba îi explicase mama lui că fiecărui băiat i se întâmplă astfel de lucruri, Sib nu voia să se lase păcălit de vorbe. Era un ghinionist.

Fragment din cartea ”Să mă căsătoresc cu filosoful?”/Georgiana Capuerde

”Să mă căsătoresc cu filosoful?” (I)

Sib recitea Amurgul zeilor de Nietzsche şi era mai plouat ca niciodată. Cum spunea pe vremuri profesorul lui de filosofie, „Totul îi puţea”. De fapt, profesorul de la facultatea unde Sib învăţase opt ani, după ce repetase primii doi pe motiv că dorea să intre mai adânc în esenţa gândirii lumii antice, se referea la nihilişti. Sib era şi el tot timpul nemulţumit de viaţă, i se părea că cei din jur trăiau o fericire iluzorie, superficială, meschină care îl îndepărta vremelnic de ei, şi dominat de angoase închipuite lua somnifere ce îl duceau pe un tărâm neștiut, dar la fel de plin de întrebări. Dar niciodată blestematele astea de pastile nu reuşeau să-l scoată din lume și să-i curețe gândurile negre, ci doar îi amorţeau lent simţurile răvăşite, astfel că rămânea spectatorul trist al unei vieţi pe care n-o recunoștea.

Fragment din cartea ”Să mă căsătoresc cu filosoful?”/Georgiana Capuerde

Cat de bine se vinde „merde”

La 45 de ani, britanicul Stephen Clarke da lovitura in 17 tari cu prima sa carte Un an in merde – A year in the merde, scrisa dupa ce a parasit Anglia. „As soon as I heard about the possibility of a French 35-hour I moved to Paris”, spune Clarke pe site-ul sau.
Umorul englezesc este intregit de realitatile ciudate de pe taramul francez in care toate lucrurile par a merge anapoda si oricum dupa cu totul alte legi decat in Anglia. Salariatii se bucura de saptamana de lucru de 35 de ore, puntile cu diverse sarbatori nu se mai termina, grevele la fel, mesele copioase incep de dimineata, orice Bonjour este insotit de pupaturi iar femeile sunt naucitoare. Cum sa nu vii la Paris dar mai ales cum sa nu te lasi sedus? Britanicul Stephen a dat lovitura. Asa ca n-a mai stat pe ganduri si a continuat seria „rahaturilor” cu In ce merde te baga dragostea aproape la fel de amuzanta ca si prima. Ambele carti au aparut la RAO de ceva vreme si probabil ca vor mai fi tiparite si celelalte titluri din aceeasi serie scrise de Clarke.
(La libraria de la Dalles Un an in merde costa 24 lei, la Cora – 17 lei. A doua, cu dragostea, costa 27 lei)

Asteptand o salvare

Cred ca ceea ce se intampla zilele acestea se rezuma la subiectul piesei lui Samuel Beckett, Asteptandu-l pe Godot. Godot inseamna speranta pentru ceva mai bun,  credinta ca ceva se schimba, dorinta de salvare. In piesa, daca o stiti, Godot este doar un pretext si nu se arata niciodata.

Apare in schimb in piesa lui Matei Visniec Ultimul Godot, in care se cearta cu Beckett  pentru ca nu l-a lasat sa intre in scena.

E oficial: ne tragem din barbari

Ora 11.30, targul de carte Gaudeamus. Aglomeratie, ca de fiecare data. Fostul presedinte Ion Iliescu este salutat de „omul cu goarna” si felicitat: „Sunteti singurul om care nu a lipsit in niciun an de la Targul de carte”.

Fanii lui Neagu Djuvara iau loc pe scari. Maestrul raspunde criticilor lui printr-o carte. Critici care nu sunt de acord ca ne tragem din barbari. Istoricul Djuvara spune ca n-avem legatura cu Decebal si Traian. Ne tragem din cumeni, adica din barbari. Ca vrem sau nu vrem, asta e realitatea. Toata suflarea targului pare incremenita de discursul lui.

„Daca va duceti la mall si intrati la un film, apoi beti o cafea sau o bere, o sa va coste mai mult decat ambele carti pe care le lansez eu astazi”. Cititorii formeaza o coada incredibila la autografe pe cartile “Răspuns criticilor mei şi neprietenilor lui Negru Vodă” şi ediţia revăzută şi adăugită a bestsellerului “Thocomerius – Negru Vodă. Un voievod de origine cumană la începuturile Ţării Româneşti”.

Cartile se vand bine la toate standurile. Culmea e ca sunt unele mai ieftine decat in anticariate celebre / vezi exLibris de pe strada Doamnei. La standul editurii Adevarul, Grigore Cartianu da autografe. Plesu, Liiceanu si Cartarescu vorbesc cu admiratorii.

Toata lumea poarta sacose verzi de la elefant.ro. Nici ca se putea o reclama mai vizibila.

La standul UNESCO copiii de la mai multe gradinite si scoli din Bucuresti au facut din legume si fructe o adevarata expozitie.

La Gaudeamus toata lumea se simte altfel.

Angajeaza oameni care scriu bine!

Daca trebuie sa alegi dintre mai multi angajati pentru un post, angajeaza-l pe cel mai talentat la scris. Faptul ca scrie bine nu tine doar de scris. Daca se exprima clar in scris inseamna ca are o minte limpede. Persoanele talentate la scris stiu cum sa comunice. Fac lucrurile usor de inteles.

Rework, Jason Fried&David Heinemeier

Sa nu ma parasesti

…sau dragostea dintre clone, nascute pentru sacrificiu. O poveste tulburatoare despre pasiunea care se dezlantuie atunci cand regulile spun NU. Romanul lui Kazuo Ishiguro este senin si furtunos in acelasi timp. Vorbeste despre dragoste, bariere si moarte. Viitorul nu exista pentru ca ele, clonele, nu au voie sa-si faca planuri, nu au voie sa se gandeasca la ziua de maine. Pentru ca ele mor, una cate una, dupa ce organele lor au salvat viata oamenilor in suferinta. Asta le e menirea pe acest pamant: sa faca bine altora. Viata lor nu intereseaza pe nimeni.

Prin veridicitatea descrierilor, autorul pare ca istoriseste ceva ce se intampla chiar langa noi. Dur si ingrijorator, desi pana la urma te gandesti ca si viata noastra, a celor „normali”, poate semana cu a clonelor. Putem sti sigur maine ce vom face?