Odă telecomenzii

Prima oara cand am vazut o telecomanda a fost in serialul Dallas, cand frumoasa si mereu ametita Sue Ellen statea in patul matrimonial si schimba sastisita canalele, de la distanta. “Mai, sa fie, mi-am zis, chiar s-o putea asta?”

Intrebarea mi-am pus-o prin anii „80 cand aveam un televizor color la bunici dar fara telecomanda, ori in mintea mea televizorul color era la pachet cu acest accesoriu. Bine, televizorul era unul alb-negru dar tataie (innebunit dupa gadgeturi, cum le zicem acum) cumparase de la Bucur Obor un ecran colorat de plastic – albastru sus, rosu la mijloc, verde jos – care pus in fata televizorului facea minuni. Va dati seama ca nu prea se brodeau culorile pe imagini, mai apareau indeosebi la fotbal capete albastre, rosii, verzi, depinde cum se miscau fotbalistii pe teren, iar unchiul meu se tot plangea ca nu mai intelege cine da gol si cine nu. Oricum eram super tari cu televizorul asta, asa ca veneau vecinii acasa la noi sa se uite si apoi dadeau buzna la Bucur sa-si cumpere ce le dicta tataie: “ecran din plastic in trei culori pentru televizor”.

Acum nu stiu cine a avut ideea asta cu ecranele color mobile, dar sigur a fost un om cu umor.

Telecomanda atasata unui televizor color original a aparut dupa ’90 in viata mea si atunci am simtit din plin confortul distinsei Sue Ellen. Inainte, inapoi, mai tare, mai incet – ce inseamna tehnica asta, lucru mare!!!

Acum, schimband telecomanda parca dau una peste ochi celui pe care il parasesc, uite, nu-mi place de tine, iesi afara din casa mea. Si el, saracul, nu spune nimic, cand il concediez dintr-un click.

De ce sa ma plang de emisiuni cand am telecomanda? Telecomanda inseamna alegere. E ca in viata.

In ultima saptamana am tot citit vaicareli despre diferite emisiuni si de fiecare data m-am intrebat daca nu cumva criticii de ocazie au acasa doar televizoare alb-negru cu butoane intepenite pe un singur post.

 

Lucrurile normale se obtin atat de greu…

Pe 16 martie intram si noi in lumea civilizata unde nefumatorii sunt respectati si unde acest viciu isi capata locul meritat. Afara! N-am inteles de ce-i atata jale pe la televizor pentru un lucru firesc. Fara tigari in spatiile publice! Nu-i nimic dramatic. In SUA, pana si in casele inchiriate nu ai voie sa fumezi, nici pe plaja, nici in parcuri, aproape nicaieri si nu cred ca s-a sinucis cineva din cauza asta.

Fumatorii nostri vor avea cu siguranta mese in afara restaurantului, ceainariei – da, chiar si in ceainarii se fumeaza pe rupte acum – asa ca nu vor fi distrusi, cum inceraca sa-i victimizeze ocrotitorii viciilor. Sigur ca si eu au dreptul sa faca ce vor cu plamanii si cu viata lor, nu le va lua nimeni dreptul de a fuma 10 tigari drept razbunare dupa iesirea dintr-un restaurant neimbacsit de miros de tutun.

In emisiunea lui John Oliver Untitled„Stirile saptamanii”, difuzata de HBO, a fost prezentata lupta remarcabila a Australiei impotriva companiilor de tutun care nu doreau, si e firesc, ca pe pachetele de tigari sa apara chipuri monstruoase sau plamani tociti de fumat. O decizie luata de guvernul australian pentru a descuraja fumatul, ceea ce s-a si intamplat. Niste imagini absolut cutremuratoare – vedeti una aici – si o lupta demna dusa de un stat capabil, incapatanat si grijuliu cu sanatatea oamenilor lui.

Asadar, 16 martie fara tutun e un semn al intrarii in normalitate. Greu, foarte greu, dupa 25 de ani…O victorie platita cu pretul vietii unor oameni tineri si frumosi, distrusi de incompetenta celor platiti sa-i apere.

 

 

Cum se lucreaza cu o firma de design?

Raspunsul  la intrebarea de mai sus e simplu: foarte greu. Ca de altfel, orice lucru pe care vrei sa-l faci in Bucurestiul nostru european.

In primul rand te apuci si citesti internetul, dai buzna pe site-urile oamenilor priceputi, te pui la punct cu terminologia, preturile – ca sa nu fii luat prin surprindere – si incet-incet cheful de a mai schimba ceva prin casa scade cert.

De ce?

Site-urile designerilor sunt pline de greseli, punctuatia e aiurea (si asta pentru mine, cel putin, spune ca atentia la detalii nu e asa importanta), incarcarea paginilor e greoaie, lipsesc informatiile utile, imaginile sunt putine, nu exista formulare de contact sau daca exista nu te suna nimeni, iar daca te suna ce iti promite nu se realizeaza. Portofoliul nu este incurajator, sau cel putin ce am vazut eu la dormitoare nu mi-a placut si mi-am pierdut multe ore navigand.

Cat despre preturi acestea sunt bine ascunse, iar daca apar sunt intre 15 si 30/mp. Firmele cauta pesti mari, case babane, oameni cu bani si nu se incurca cand vii cu solicitari de genul „vreau si eu sa-mi schimb dormitorul”. Prea multa bataie de cap pe bani putini.

Dezamagirea e mare, dar cursa informarii continua. Si asa am dat de aplicatia Houzz.com care iti ofera o multime de idei, numai sa gasesti si obiectele care iti apar in imagini. Aici e problema.

Sunt mai multi pasi in lucrul cu designerii  – discutia initiala, vizita platita a designerilor, elaborarea schitei 3D, discutia, modificarea si aprobarea ei, implementarea. Ce faci insa cand nu treci de discutia initiala? Daca voi aveti un raspuns, va rog ajutati-ma.

 

 

Ce le dam copiilor sa citeasca?

Da, recunosc, lecturile copilariei m-au traumatizat.

Si nimeni nu-si facea probleme din asta, pentru ca toti parintii credeau ca e frumos sa stim ce-i moartea inainte de a sti ce-i viata. Sau pur si simplu nu era vreme de analize si toate povestile astea tembele, pline de violenta, erau servite firesc pentru ca erau la moda.

Nu stiu cum vi s-au parut la 5 ani povestile pe care le enumar mai jos, dar cititi cateva fragmente acum si decideti daca v-ati intoxica propriul copil cu asemenea lecturi traumatizante in care omorul cu premeditare este la fel de firesc ca ninsoarea in ianuarie.

Capra cu trei iezi (Ion Creanga)

Şi, nici una, nici două, haţ! pe ied de gât, îi rătează capul pe loc şi-l mănâncă aşa de iute şi cu aşa poftă, de-ţi părea că nici pe-o măsea n-are ce pune.

…..
După aceasta, capra şi cu iedul au luat o căpiţă de fân ş-au aruncat-o peste dânsul, în groapă, ca să se mai potolească focul. Apoi, la urma urmelor, năpădiră asupra lui şi-i mai trântiră în cap cu bolovani şi cu ce-au apucat, până-l omorâră de tot.

Scufita rosie (Fratii Grimm)

N-apucă să sfârşească ultimul cuvânt, că şi sări jos din pat şi-o înghiţi pe biata Scufiţa Roşie. După ce-şi potoli foamea, lupul se culcă din nou în pat şi, prinzându-l somnul, adormi şi începu să sforăie de se cutremurau pereţii.

……………..

Îşi potrivi puşca şi voi să tragă, dar în clipa aceea îi trecu prin minte: „Dar dacă lupul a înghiţit-o pe bătrână? Poate c-aş mai putea s-o scap!” Aşa că nu mai trase, ci, luând o foarfecă, începu să taie burta lupului adormit. Abia apucase să facă vreo două-trei tăieturi, că se şi văzu strălucind scufiţa cea roşie a fetiţei şi când mai făcu o tăietură, fetiţa sări afară.

Hansel si Gretel (Fratii Grimm)

Apoi apucându-l pe Hansel cu mâna ei sfrijită, îl împinse până la un grăjduleţ cu gratii de fier şi-l închise acolo. Şi era zăvorât aşa de straşnic, că oricât ar fi strigat şi s-ar fi zbătut, nu i-ar fi folosit la nimic.

…………………………….

După ce-l puse la popreala pe Hansel, babuşca intră în camera unde dormea Gretel şi, zgâlţâind-o ca s-o trezească, începu a o ocărî şi a-i striga:

 – Scoală, leneşo, şi du-te de adu apă, să-i faci o fiertură bună lui frate-tău, că l-am închis în grajd şi trebuie să-l îngrăşăm! Acu e numai piele şi os, dar când s-o mai împlini – o să-l mănânc!

Făt frumos din lacrimă (Mihai Eminescu)

Când sună miazănoaptea, fețele mesenilor se posomorâră; căci pe miazănoapte călare, cu aripi vântoase, cu fața zbârcită ca o stâncă buhavă și scobită de păraie, c-o pădure-n loc de păr, urla prin aerul cernit Mama-pădurilor cea nebună. Ochii ei — două nopți turburi, gura ei — un hău căscat, dinții ei — șiruri de pietre de mori.

Cum venea vuind, Făt-Frumos o apucă de mijloc și o trânti cu toată puterea într-o piuă mare de piatră; peste piuă prăvăli o bucată de stâncă, pe care-o legă din toate părțile cu șapte lanțuri de fier. Înăuntru baba șuiera și se smulgea ca vântul închis, dar nu-i folosea nimica.

C-o putere îndoită, cu brațe de fier, o smunci pe babă de mijloc și-o băgă-n pământ până-n gât. Apoi o izbi cu buzduganul în cap și-i risipi creierii. Cerul încărunți de nouri, vântul începu a geme rece și a scutura casa cea mică în toate încheieturile căpriorilor ei. Șerpi roșii rupeau trăsnind poala neagră a norilor, apele păreau că latră, numai tunetul cânta adânc ca un proroc al pierzării.

Frumos, nu? Oamenii astia de le-au scris cred ca au fost ei insisi abuzati de parintii lor – probabil ca au mancat bataie legati de copaci sau au asistat la decapitari in familie ce azi s-ar incadra cu siguranta la Breaking news/ISIS. Ca niste copii normali sigur nu au fost de au putut sa scrie asemenea grozavii.

Si legat de aceeasi tema am mai scris candva un post – A murit Luchi de Otilia Cazimir, o alta lectura care mi-a innegrit zile din copilarie.https://georgianacapuerde.wordpress.com/2012/07/14/a-murit-luchi/

Cu un asemenea bagaj literar, inca ma mir ca am ramas  sanatoasa la cap (macar) si ca n-am avut chef pana acum sa ucid pe nimeni.

 

Cum am fost învinsă la Revoluţie

Încerc să-mi pun pe hârtie câteva amintiri despre ce s-a întâmplat în decembrie 1989 ca să nu fiu luată prin surprindere atunci când mi se vor lua interviuri în calitate de veteran al Revoluţiei. În optimismul meu cronic, sigur că la 90 de ani voi fi fericita beneficiară a unui guvern mai sensibil care îmi va acorda şi o distincţie pentru merite deosebite la desăvârşirea Revoluţiei în direct.
Reporterii viitorului mă vor privi cu maximă curiozitate, în timp ce eu le voi povesti, făcând uz de imaginaţie, cum m-am luptat pe străzile Bucureştiului şi cum am biruit inamicul (inamicul fiind o figură de stil, desigur).
N-ar fi deloc drăguţ să le spun că la Revoluţie am bântuit aiurea pe străzi pentru că n-am înţeles cine pe cine organizează şi cărui grup să mă ataşez, că m-am speriat de debandada de la metrou în care fiecare suspecta pe oricine, de focurile de armă trase de niciunde către nicăieri, de felul în care unii se proclamau şefi şi făceau tabelaşe cu nume, împărţind responsabilităţi de genul “Tu stai de şase acolo. Tu fii cu ochii pe ăla negru care se scarpină pe cap”.
Eram curioasă să văd duşmanii furioşi la orizont, apărând cete-cete ca în poveştile cu Ştefan cel Mare. În curtea televiziunii, un revoluţionar cu ecuson de la TVR împărţea furci şi cazmale, în aşteptarea LOR. Aveam în minte Răscoala de la 1907, aşa cum apărea în pictura lui Octav Băncilă din cancelaria școlii mele, cu ţăranul acela cu mustaţă neagră şi ochi răi care aleargă în iţari albi şi în cămaşă albă strânsă la brâu, lăsând în urmă luptători agonizând. Dar ei, duşmanii timpurilor mele, nu mai apăreau, ceea ce mă făcea să cred fie că sunt dezorganizaţi, fie că nu au recuzita potrivită ca să ne bage în sperieţi. Noaptea încă nu venise. Era şi muzică şi haos şi mulţi oameni ai străzii apăruţi brusc din pământ, cu sticle de băutură în mână, exaltaţi că, în sfârşit, primiseră şi ei un rol de figuranţi într-o piesă cu autor necunoscut.
Îmi amintesc că pe 22 decembrie dimineaţa, după o noapte petrecută după sobă, de frică să nu-mi intre un glonţ nepoftit în casă, am hotărât să dau piept cu Revoluţia ca free-lancer, ca să am şi eu ce povesti copiilor şi nepoţilor pe care îi voi avea, aşa că m-am dus plină de eroism la Televiziune. Curajul meu nebun s-a ofilit brusc când am auzit focuri de armă şuierându-mi peste cap. Se trăgea bezmetic din clădirea Televiziunii către vila de pe Dorobanţi, colţ cu Teheran. Acolo, în vila aceea cărămizie, era cineva. Undeva, în Televiziune, era altcineva. Personajul bun şi cel rău. Brusc, am fost trasă de câţiva băieţi jerpeliţi sub o maşină în care ne-am pitit într-o frăţie adhoc. Îmi venea să strig “Piua, opriţi focul, că nu mai pot cu oamenii ăştia care vor să se omoare între ei”, dar la război, ca la război, trebuie să taci şi să înduri. N-am avut curaj să strig nimic, ci am ieşit tiptil de sub maşină la prima pauză de focuri, înainte de a fi victima unui război de neînțeles şi am luat-o la fugă, speriată, pe strada Teheran, în timp ce gloanţele îşi reluaseră zborul.

Şi uite cum am stricat bunătate de poveste spunând adevărul nemachiat despre un moment atât de important din istoria ţării mele. Dragi viitori nepoţi, acte de vitejie pură vedeţi doar în filme, iar dacă sunteţi fraieri puteţi să le faceţi chiar voi cu preţul vieţii. Eu vă spun că nu merită şi mărturie stau sutele de cruci din cimitir ale eroilor fără nume care şi-au dat viaţa pentru NIMIC.

Ce prostii spun concurentii cand se afla pe scena

Ma tot uit la concurentii astia de apar pe la TV prin diverse emisiuni gen Vocea Romaniei sau XFactor si ma minunez ca nu-si gasesc niciodata cele mai bune vorbe, de parca le-ar fi inghitit pamantul si ar mai fi ramas pe afara doar cele de mana a doua. Iata cum ii vad eu:

1. Categoria celor care se simt bine
Fiecare concurent simte nevoia sa spuna ca s-a simtit bine cand a cantat. De parca publicul ar radia de bucurie ca s-a simtit el bine. Dragule concurent, important e sa-i faci pe altii sa se simta bine, asta e esenta meseriei tale. Sigur, poate ca familia ta se bucura ca tu esti fericit, dar te-ai gandit macar o clipa sa ne faci si pe noi, aia multi de te privim, fericiti? Ca juriul nu are o masuratoare a starii tale de bine, totusi, asa ca vorbele astea egoiste chiar nu conteaza atunci cand esti invitat sa pleci acasa.
2. Categoria celor fara inspiratie
Apoi, tot in gama de-n-doaselea sunt cei care spun Nu stiu ce sa zic atunci cand sunt intrebati de ce ar merita sa treaca intr-o faza superioara a competitiei. Incep prin a spune ca nu au dat tot ce se putea si apoi gata cu inspiratia, asa ca ajung sa-i intrebe ei pe jurati ce sa mai spuna. Mai, concurentule, ai si tu un minut de glorie si nu ti-ai pregatit cateva fraze in care sa te vinzi?
Desi reteta e aceeasi la fiecare editie, toti par luati prin surprindere de cele mai banale intrebari.
3. Categoria celor emotionati
Scuzati-ma, sunt foarte emotionat.
Draga concurentule, nici ca ma intereseaza. Daca esti emotionat, fa-te contabil sau nu te mai expune. Cine crezi ca iti va acorda un vot in plus doar pentru ca ai naturelul simtitor? Poate familia, dar noi suntem mai insensibili si nu lacrimam daca ai emotii. Asa ca renunta sa ne mai spui cat te chinuie emotiile, fii tare, curajos si matura-le din calea ta si nu le mai declara, ca nu esti la vama.
4. Categoria celor care sunt autocritici
Se stie ca oamenii din jur ne vad asa cum ne descriem. Daca spui Vai, sunt pe dinafara la mate, ma fraiereste oricine – asta inseamna ca asa vei fi perceput. Ca nimeni nu va face investigatii sa afle ca de fapt te subestimezi si ca esti greu de pacalit. Spunem ca suntem prosti – asa vom fi tratati. Concurentii isi varsa cenusa in cap cand n-ar fi cazul. Stiu ca n-am cantat foarte bine, n-a fost cea mai buna zi. Chiar nu stiu ce s-a intamplat cu vocea mea, eu sunt singurul vinovat. Dar audienta poate ca nici n-a sesizat asta, poate ca parerea publicului e una foarte buna, de ce vii s-o strici cu atata sinceritate? In cazul asta nu foloseste la nimic.

In final, totul se reduce la comunicare, inteligenta emotionala si atitudine.

Spectator la Vocea Romaniei

Baiatul asta, Michel,  de la Vocea Romaniei, plange ca-l injura lumea pe Facebook…Despre cei care il apreciaza/incurajeaza nu spune nimic. Aia nu conteaza, sunt by default. In viata e importanta gasca celor care nu te sufera, nu a celor care te iubesc.

Ati vazut la conferinte, seminarii, intalniri etc cum sunt asteptati cei care intarzie? Un sfert de ora, o jumatate, o ora…Ei conteaza, nu cei care au venit la timp, si-au facut programul astfel incat sa ajunga la ora indicata, au alergat, au amanat lucruri. Importanti sunt cei care nu au ajuns, lor li se acorda intotdeauna un interes special. Nedrept, nu?

Fata Tincuta e dulce, frumoasa, canta bine. Dar mami, tati si judetul au crezut ca o pot baga pe usa din fata, sa nu stea si ea la coada ca ceilalti. Ma intreb, toata propaganda asta de sustinere cu ce bani a fost facuta? Si de ce naiba nu s-a mobilizat judetul aseara, era pe XFactor? Ei, vedeti, nici judetul nu mai e ce-a fost. Aviz la urmatoarele alegeri. Asa ca, dragi politicieni, trebuie sa mai schimbati si voi retorica, gesturile, politica de comunicare, ca lumea nu mai accepta toata bullshiturile pe care le-ati varsat 25 de ani. Imi pare rau ca n-a mers mai departe Tincuta. Ar trebui sa stie ca viitorul si-l poate face ea fara sprijin de la partid.

Iar Chirila a fost si de data asta foarte drept in cazul Tincutei. OK, furi startul, semnalez, dar sunt cinstit si iti dau o piesa buna. Si chiar a fost o interpretare excelenta, plina de emotie. Dar ce sa vezi? Oamenii l-au votat pe contracandidat numai ca sa nu iasa ea. Ca in politica.

Sa spuneti ce-oti vrea, dar Chirila ramane o autentica voce a Romaniei. Piesa lui de aseara a fost trista si adevarata si asta o spune o mama care si-a trimis baiatul sa traiasca afara.

Loredana a ramas iar fara candidati si cred ca a pariat gresit pe vocea fierbinte a lui Mihai. Sa fim seriosi, baiatul canta la fel de bine ca mine, care am fost la cor! E talentat in filme, dar n-avea ca cauta intr-o astfel de competitie. E un paradox cum Loredana care e unul dintre cei mai buni indrumatori, face observatii intotdeauna pertinente, nu a luat deloc in consideratie ce a spus publicul,  nu a reactionat la valul de proteste online dupa ce l-a tot salvat pe baiat. Curios. Nu estimati niciodata prostiile pe care le face un intelept. Asta-i zicala mea, sa se stie:)