Un film dezastru

O tipa dezastru este un film prost pe care insa, paradoxal, iti doresti sa-l vezi pana la capat. Subiectul este cuprins intr-o fraza: o tanara refuza angajamentele serioase pana cand amorul ii vine de hac. Distributia este plina de no name-uri, cel putin pentru romani, dar asta nu inseamna ca oamenii  nu joaca bine. Amy Schumer are un serial TV apreciat de americani si arata foarte bine la 45 de ani, LeBron James este un jucator de baschet cunoscut in SUA si daca ar fi sa dau explicatii pentru tot castingul ar reiesi ca sunt foarte tari in tara lor…

Filmul are scene de sex hilare si multe ca sa se sature muritorii, de parca viata asta ar fi compusa numai din desert. Plus multe clisee. Pe locul 1 in topul cliseelor din filmele americane este, cu siguranta, scena in care ea sau el se scoala dimineata si nu stie unde se afla. ”Vaaai, unde sunt? Ce-am facut noi azi noapte? Nu cumva…?”

Medicii sau macar cercetatorii britanici ne-ar putea spune ca in momentul trezirii ne amintim ce zi e, cum ne cheama, ce facem pe pamantul asta si dupa aceea deschidem ochii. Dar sa nu destabilizam bunatate de cliseu cu explicatii medicale.

Ca o concluzie: vedeti filmul acasa, nu dati banii la un cinema din mall ca sa va para rau.

 

 

Filme proaste, filme bune

Magic Mike este unul dintre cele mai proaste filme pe care le-am vazut vreodata. Nu numai ca n-are nicio sclipire in scenariu si dialogurile sunt fara noima, infantile, plictisitoare, greu de urmarit, dar si subiectul in sine este atat de inconsistent ca iti vine sa-ti ceri inapoi banii pe bilet.

Niste stripperi cu creierul mic-mic se reunesc pentru un spectacol in fata femeilor ne…    si ne…    (completati voi pe linia punctata) care arunca cu banii in ei ca in niste manelisti care canta la o nunta de la tara. Si ei, numai patratele, se tot misca lasciv si baga in calduri obeze de tot felul, adica si albe si negre, fara discriminare…Ceva mai dezgustator nu mi-a fost dat sa vad.

Am crezut ca-i o comedie, trailerul nu era rau, dar am plecat cu dureri de cap si nelinistea ca fie sunt prea batrana ca sa mai inteleg gusturile celor din jur, fie lumea a luat-o definitiv razna si studiourile americane au ramas fara scenaristi si ne vor baga pe gat de acum numai filme cretine pana cand ne vom dori sa evadam pe Pluto.

Haos la Versailles e un film relaxant care arata cum s-a cladit frumusetea Frantei datorita grandomaniei regilor ei. Kate Winslet e delicata si barbatoasa, in acelasi timp, in rolul ei de peisagist al marilor gradini de la curtea Regelui Soare.

The longest ride este cu fiul celebrului Clint Eastwood. Un film cuminte, personaje frumoase, un subiect facil si previzibil. Scott Eastwood a fost in carti pentru Fifty shades of Grey, dar a refuzat rolul lui Grey pe motiv ca nu-i frumos sa-ti arati fundul la camera si sa bati cu cravasa o tanara neprihanita. A facut-o fara inhibitii britanicul Jamie Dornan, iar filmul a strans 600 de milioane dolari si a sporit bogatia si asa enorma a Universal Pictures. Iar acum pe Jamie Dornan il stiu toate cinefilele, il vor toate studiourile, are o cota care porneste de la 7 cifre, iar Scott este inca „actorul ala, fiul lui Clint Eastwood”. Alegerile ne definesc viata – un truism, desigur.

Mia Wasikowska este Madame Bovary, cea dornica de mai mult decat are. Subiectul este acelasi: femeia vrea rochii, distractie, sa inspire amor, sa fie invidiata, in timp ce barbatul prefera caminul si slujba. De aici pana la adulter e un singur pas iar de la adulter la suicid un altul. Un film despre tristetea neinteleasa a femeilor care au de toate si nimic.

The true story, dupa cartea scrisa de jurnalistul american Michael Finkle, este povestea unui omor greu recunoscut, care devine subiect de carte. Jonah Hill e credibil si intens in rolul jurnalistului care vrea sa afle adevarul si revine la un rol substantial cu aceasta ocazie, dupa ce s-a prostit suficient in filmele cu Channing Tatum (penibilul din Magic Mike) – Jump street 21 si 22. Povestea e reala si trista si ne arata cat de intortocheata poate fi calea spre adevar cand ai de-a face cu oameni smintiti.

Fading Gigolo

Filmul Fading Gigolo este unul așezat, tăcut, blând, cu dialoguri inteligente, fără urlete, împușcături, senzații tari sau alte clișee americane. Pare scris și regizat de Woody Allen dar nu e mâna lui, el joacă doar un rol drăguț (de pește al lui Don Juan de New York), scenariul și regia fiind semnate de John Turturro. Într-un interviu, Turturro spunea că i-a dat scriptul lui Woody Allen și el și-a spus parerea, din cauza asta pare mâna lui. Cu Vanessa Paradise, Sofia Vergara și Sharon Stone (care reeditează momentul celebru din Basic Instinct cu aceleași picioare superbe, doar fața ceva mai bătrâioară), filmul este o reușită și merită văzut pentru că este altfel decât producțiile americane cu care ne-am obișnuit. Are liniștea filmului european, cu imagini tăcute, cadre statice și atenție la detalii.

Wall street si diCaprio

Promovat obsesiv in ultima saptamana, The Wolf of Wall Street este in primul rand un film foarte lung – aproape 3 ore – ceea ce  a creat unele probleme in sala de cinema, mai ales pentru varsta a treia.

Va fi cu siguranta un film de top – deja are incasari de 70 de milioane, bugetul flmului fiind de 100 de milioane. Iar Leonardo diCaprio face un rol foarte bun, cum altfel?, si va fi cu siguranta nominalizat la Oscar.

Este  un film dinamic, inteligent, dur, amuzant de multe ori, cu o distributie reusita. Jonah Hill, mana dreapta a temutului lup de pe Wall Street, face un rol mai bun in Money Ball, alaturi de Brad Pitt, decat in combinatie cu diCaprio.

Dar dincolo de povestea brokerilor-care-te-insala, a sexului, a drogurilor (in film s-a prizat vitamina B pisata:), a decadentei lumii financiare in general, a integritatii FBI, nu mai ramane nimic memorabil. Doar o lupta nebuneasca si la un moment dat ilogica pentru bani – care evident ca nu aduc fericirea si un record al cuvantului Fuck -de 508 ori. Filmul nu transmite vreo emotie aparte si mie cel putin nu mi-a lasat dorinta de a-l revedea, desi sunt fan Leo diCaprio, fan Jonah Hill, fan Scorsese, bla-bla-bla.

Viata secreta a lui Walter Mitty

In Viata secreta a lui Walter Mitty, Ben Stiller trece – dar nu prea mult – de la rolul de prostanacul satului (vezi ultimele lui filme) la cel de aventurier fara voie.

Povestea e simpla: ultimul numar al revistei Life trebuie sa apara cu o poza pe care Walter Mitty se lupta s-o recupereze. Angajat model, Walter intra in aventura vietii lui si de unde nu era deloc eligibil pe site-urile de matrimoniale devine un burlac vanat de femei dornice sa-si imparta viata cu un barbat curajos peste noapte.

Cine a lucrat vreodata la un ziar se va simti partas la nedreptatea care i se face lui Mitty de catre directorii veniti sa asigure tranzitia revistei Life de la print la online, cu efectele cunoscute. Daca nu stiti cum e va spun eu: vin cativa consultanti importanti si foarte bine platiti si cu un aer de mari specialisti in revigorari efemere de branduri uzate fac, chipurile, ordine in ceea ce e stricat deja si asa va ramane. Si neaparat tin sedinte in care le comunica jovial angajatilor ca traiesc vremuri grele – ghinionul lor – si ca pierderea slujbei e la fel de probabila ca ploaia.

Este un film despre curajul care exista in fiecare dintre noi dar care nu a fost exploatat, un film despre ceea ce am vrea sa facem cu adevarat daca n-am fi robi ai convenientelor sociale.

Filmat in SUA (New York, Los Angeles) si in Islanda, productia a avut un buget de 90 milioane dolari.

 

Last Vegas: comedie sau drama?

Desi e incadrat la categoria comedie, filmul Last Vegas este o drama in toata regula. Sigur, daca ai 20 de ani si batranetea e undeva departe, s-ar putea sa ti se pare totul amuzant, dar cand esti la varsta in care incepi sa simti trecerea timpului, ai putea varsa cateva lacrimi.

Billy (Michael Douglas), Paddy (Robert De Niro), Archie (Morgan Freeman) si Sam (Kevin Kline) se intalnesc pentru o mare petrecere a burlacilor in Las Vegas. Povestea nu e deloc distractiva iar eterna neliniste “noi cat mai traim?” este atat de prezenta incat la finalul filmului simti nevoia sa te analizezi intr-o oglinda.

Sigur, sunt si cateva secvente foarte bune in care nu ai cum sa nu razi, dar prea putine…Daca nici Las Vegasul nu poate sa te distreze, e rau…

Cu un buget de aproape 30 milioane dolari, filmul a avut dupa o luna de rulare incasari de 68 de milioane dolari si producatorii spera sa aiba un varf in aceasta perioada in care nu sunt prea multe comedii pe marele ecran. Din punctul lor de vedere este o comedie autentica…

Analizati si voi…

Internship: un film care arata ca experienta face diferenta

Internship este genul de film care te face sa te indragostesti de Google. Vince Vaughn si Owen Wilson – dupa gustul meu, cei mai buni actori de comedie – au primit rolurile care li se potrivesc. Ucenici la gigantul Google, Vaugh si Wilson trebuie sa arate ca varsta face diferenta. Aterizati printre niste pusti ciudati, ei trebuie sa treaca mai multe probe ca sa primeasca statutul de angajat Google si in felul lor amuzant infrunta competitia.

Singura hiba e ca dialogurile sunt pline de citate motivationale si pe alocuri scenariul e previzibil, ca orice film american, comercial si de vacanta. Dar altfel e deconectant si iti arata cum arata locul de munca ideal, cel putin de pe marele ecran.

Argo, un film document(ar)

1. Imi pare bine ca traiesc in Romania si ca nu m-a spalat niciun conducator pe creieri.
2. N-am vazut niciodata doar 8 oameni intr-o sala de film la o productie megapremiata.
3. E bine ca Ben Affleck s-a despartit de JLo pentru ca, uite, i-a venit mintea la cap.
4. Se confirma ceea ce cred de cand m-am nascut, poate: sa nu m-astept la sclipiri de geniu in varful piramidei.

Cam astea au fost concluziile cu care am iesit de la Argo, un film-document despre credinta, tradare, lupta pana la capat, de ambele parti. Reconstituirea anilor in care a avut loc criza ostaticilor de la Ambasada SUA din Teheran este perfecta, imaginile par capodopere semnate de fotoreporteri, scenariul abunda de fraze sarcastice dar pline de duh.

Pentru un spectator obisnuit, filmul este perfect realizat. Dar pentru unul pus sa analizeze gafele legate mai ales de faptul ca in acei ani (1979, 1980, 1981) nu existau multe lucruri care apar in film, acestea sunt destule – si sunt redate pe larg aici: http://www.imdb.com/title/tt1024648/trivia?tab=gf
Nu vreau sa va stric placerea, dar merita sa le cititi dupa ce va intoarceti de la film! Sunt 42 de greseli numarate de connaiseuri. Nominalizarile si premiile pe care filmul lui Affleck le-a luat in diverse competitii sunt mai mult de 43, in capul listei fiind Oscarul. Un film cu un buget estimat la de 44 de milioane de dolari a scos doar in cateva zile 132 de milioane.
Intrebat de un reporter daca nu cumva a manipulat americanii prezentandu-i pe cei de la CIA destepti si pe iranieni drept niste zombi agresivi, Affleck a spus De ce nu? So, enjoy it! Well done, Ben!

Hitchcock, de martisor

Chiar daca presa si criticii de peste Ocean au ovationat-o pe Helen Mirren in rolul sotiei lui Hitchcock in filmul cu acelasi nume, cred ca Anthony Hopkins este cel care trebuia sa primeasca aplauzele. De nerecunoscut in film, Hopkins este absolut fermecator in rolul de indragostit, nu atat de mult de nevasta, cat de munca lui. La Hollywood esti judecat dupa ultimul tau film, nu dupa intreaga cariera, spune el la un moment dat si asta e valabil si in viata de civil. Conteaza ce-ai facut ultima oara, pentru ca nimeni nu-si incarca memoria cu tine decat daca beneficiaza de pe urma ta sau daca il prejudiciezi intr-un fel sau altul.
Hitchcock este genul de film-martisor. E placut si merita sa-l daruiesti mai departe.

Dallas reloaded

Doua lucruri m-au fascinat la Dallas: cand Sue Ellen deschidea televizorul color cu telecomanda, in timp ce statea mai mult sau mai putin beata in pat, si cladirea din sticla a companiei Ewing care nu avea balcoane.
Atunci, in anii ’80 cand colorul era doar un vis, habar n-aveam ca exista telecomanda. Noi il deschideam pe-al nostru, un Cosmos rusesc, cu nenumarate descantece pentru ca mai tot timpul avea probleme. “Nu se vede, nu se vede, mai invarte, e tot asa…”, ii strigam din sufragerie tatalui meu in timp ce el intorcea in toate pozitiile afurisita de antena proptita de balustrada balconului. Si pe ultima suta de metri, chiar inainte de Dallas, televizorul isi revenea de parca l-ar fi amenintat cineva ca il va arunca de la etajul sase daca nu-si baga mintile in cap. Totul mi se parea fascinant atunci: casa, masinile, televizoarele color, toaletele actritelor, servitoarea, calculatoarele din birouri. Si cladirea Ewing, toata numai sticla, o minune a arhitecturii, gandeam. Era o lume cu totul noua si poate din cauza asta atat de atractiva.
Azi, la reintalnirea cu Dallas, editie actualizata, nu mai m-a mirat nimic cum se intampla altadata. Ranchul Southfork parea chiar meschin pe langa vilele din Pipera, zici ca a fost facut de Impact prin anii’90. Iar masinile luxoase cu care defilau tinerii din film le vezi parcate in Dorobanti. La fel si fetele frumoase.
(Re)vederea lui Lucy m-a cutremurat: arata de parca i-ar fi explodat o grenada in fata. Chiar poate trece timpul atat de rau peste tine? Sa completez: atunci cand ai bani si esteticieni priceputi? Cu ceilalti socul n-a fost chiar atat de mare. JR si-a pastrat zambetul – ce pacat ca s-a dus!, Sue Ellen – tot ochioasa si teatrala, Bobby – la fel de fin. Si tinerii destul de draguti, desi presa de peste Ocean a spus ca sunt no name si ca nu se ridica la nivelul starurilor. Oricum, inteleg ca 9 milioane de americani au urmarit primul episod al noii serii, ceea ce nu pare prea mult. Nici nostalgicii nu mai sunt ce-au fost, dar nici miturile nu mai par atat de tari pe cat le-am creat noi.
Dallas, serialul reinventat, arata ca timpul merge mai departe, pentru unii decent, pentru altii devastator.