Archive for the ‘amintiri’ Category

Odă telecomenzii

Prima oara cand am vazut o telecomanda a fost in serialul Dallas, cand frumoasa si mereu ametita Sue Ellen statea in patul matrimonial si schimba sastisita canalele, de la distanta. “Mai, sa fie, mi-am zis, chiar s-o putea asta?”

Intrebarea mi-am pus-o prin anii „80 cand aveam un televizor color la bunici dar fara telecomanda, ori in mintea mea televizorul color era la pachet cu acest accesoriu. Bine, televizorul era unul alb-negru dar tataie (innebunit dupa gadgeturi, cum le zicem acum) cumparase de la Bucur Obor un ecran colorat de plastic – albastru sus, rosu la mijloc, verde jos – care pus in fata televizorului facea minuni. Va dati seama ca nu prea se brodeau culorile pe imagini, mai apareau indeosebi la fotbal capete albastre, rosii, verzi, depinde cum se miscau fotbalistii pe teren, iar unchiul meu se tot plangea ca nu mai intelege cine da gol si cine nu. Oricum eram super tari cu televizorul asta, asa ca veneau vecinii acasa la noi sa se uite si apoi dadeau buzna la Bucur sa-si cumpere ce le dicta tataie: “ecran din plastic in trei culori pentru televizor”.

Acum nu stiu cine a avut ideea asta cu ecranele color mobile, dar sigur a fost un om cu umor.

Telecomanda atasata unui televizor color original a aparut dupa ’90 in viata mea si atunci am simtit din plin confortul distinsei Sue Ellen. Inainte, inapoi, mai tare, mai incet – ce inseamna tehnica asta, lucru mare!!!

Acum, schimband telecomanda parca dau una peste ochi celui pe care il parasesc, uite, nu-mi place de tine, iesi afara din casa mea. Si el, saracul, nu spune nimic, cand il concediez dintr-un click.

De ce sa ma plang de emisiuni cand am telecomanda? Telecomanda inseamna alegere. E ca in viata.

In ultima saptamana am tot citit vaicareli despre diferite emisiuni si de fiecare data m-am intrebat daca nu cumva criticii de ocazie au acasa doar televizoare alb-negru cu butoane intepenite pe un singur post.

 

Ce le dam copiilor sa citeasca?

Da, recunosc, lecturile copilariei m-au traumatizat.

Si nimeni nu-si facea probleme din asta, pentru ca toti parintii credeau ca e frumos sa stim ce-i moartea inainte de a sti ce-i viata. Sau pur si simplu nu era vreme de analize si toate povestile astea tembele, pline de violenta, erau servite firesc pentru ca erau la moda.

Nu stiu cum vi s-au parut la 5 ani povestile pe care le enumar mai jos, dar cititi cateva fragmente acum si decideti daca v-ati intoxica propriul copil cu asemenea lecturi traumatizante in care omorul cu premeditare este la fel de firesc ca ninsoarea in ianuarie.

Capra cu trei iezi (Ion Creanga)

Şi, nici una, nici două, haţ! pe ied de gât, îi rătează capul pe loc şi-l mănâncă aşa de iute şi cu aşa poftă, de-ţi părea că nici pe-o măsea n-are ce pune.

…..
După aceasta, capra şi cu iedul au luat o căpiţă de fân ş-au aruncat-o peste dânsul, în groapă, ca să se mai potolească focul. Apoi, la urma urmelor, năpădiră asupra lui şi-i mai trântiră în cap cu bolovani şi cu ce-au apucat, până-l omorâră de tot.

Scufita rosie (Fratii Grimm)

N-apucă să sfârşească ultimul cuvânt, că şi sări jos din pat şi-o înghiţi pe biata Scufiţa Roşie. După ce-şi potoli foamea, lupul se culcă din nou în pat şi, prinzându-l somnul, adormi şi începu să sforăie de se cutremurau pereţii.

……………..

Îşi potrivi puşca şi voi să tragă, dar în clipa aceea îi trecu prin minte: „Dar dacă lupul a înghiţit-o pe bătrână? Poate c-aş mai putea s-o scap!” Aşa că nu mai trase, ci, luând o foarfecă, începu să taie burta lupului adormit. Abia apucase să facă vreo două-trei tăieturi, că se şi văzu strălucind scufiţa cea roşie a fetiţei şi când mai făcu o tăietură, fetiţa sări afară.

Hansel si Gretel (Fratii Grimm)

Apoi apucându-l pe Hansel cu mâna ei sfrijită, îl împinse până la un grăjduleţ cu gratii de fier şi-l închise acolo. Şi era zăvorât aşa de straşnic, că oricât ar fi strigat şi s-ar fi zbătut, nu i-ar fi folosit la nimic.

…………………………….

După ce-l puse la popreala pe Hansel, babuşca intră în camera unde dormea Gretel şi, zgâlţâind-o ca s-o trezească, începu a o ocărî şi a-i striga:

 – Scoală, leneşo, şi du-te de adu apă, să-i faci o fiertură bună lui frate-tău, că l-am închis în grajd şi trebuie să-l îngrăşăm! Acu e numai piele şi os, dar când s-o mai împlini – o să-l mănânc!

Făt frumos din lacrimă (Mihai Eminescu)

Când sună miazănoaptea, fețele mesenilor se posomorâră; căci pe miazănoapte călare, cu aripi vântoase, cu fața zbârcită ca o stâncă buhavă și scobită de păraie, c-o pădure-n loc de păr, urla prin aerul cernit Mama-pădurilor cea nebună. Ochii ei — două nopți turburi, gura ei — un hău căscat, dinții ei — șiruri de pietre de mori.

Cum venea vuind, Făt-Frumos o apucă de mijloc și o trânti cu toată puterea într-o piuă mare de piatră; peste piuă prăvăli o bucată de stâncă, pe care-o legă din toate părțile cu șapte lanțuri de fier. Înăuntru baba șuiera și se smulgea ca vântul închis, dar nu-i folosea nimica.

C-o putere îndoită, cu brațe de fier, o smunci pe babă de mijloc și-o băgă-n pământ până-n gât. Apoi o izbi cu buzduganul în cap și-i risipi creierii. Cerul încărunți de nouri, vântul începu a geme rece și a scutura casa cea mică în toate încheieturile căpriorilor ei. Șerpi roșii rupeau trăsnind poala neagră a norilor, apele păreau că latră, numai tunetul cânta adânc ca un proroc al pierzării.

Frumos, nu? Oamenii astia de le-au scris cred ca au fost ei insisi abuzati de parintii lor – probabil ca au mancat bataie legati de copaci sau au asistat la decapitari in familie ce azi s-ar incadra cu siguranta la Breaking news/ISIS. Ca niste copii normali sigur nu au fost de au putut sa scrie asemenea grozavii.

Si legat de aceeasi tema am mai scris candva un post – A murit Luchi de Otilia Cazimir, o alta lectura care mi-a innegrit zile din copilarie.https://georgianacapuerde.wordpress.com/2012/07/14/a-murit-luchi/

Cu un asemenea bagaj literar, inca ma mir ca am ramas  sanatoasa la cap (macar) si ca n-am avut chef pana acum sa ucid pe nimeni.

 

Cum am fost învinsă la Revoluţie

Încerc să-mi pun pe hârtie câteva amintiri despre ce s-a întâmplat în decembrie 1989 ca să nu fiu luată prin surprindere atunci când mi se vor lua interviuri în calitate de veteran al Revoluţiei. În optimismul meu cronic, sigur că la 90 de ani voi fi fericita beneficiară a unui guvern mai sensibil care îmi va acorda şi o distincţie pentru merite deosebite la desăvârşirea Revoluţiei în direct.
Reporterii viitorului mă vor privi cu maximă curiozitate, în timp ce eu le voi povesti, făcând uz de imaginaţie, cum m-am luptat pe străzile Bucureştiului şi cum am biruit inamicul (inamicul fiind o figură de stil, desigur).
N-ar fi deloc drăguţ să le spun că la Revoluţie am bântuit aiurea pe străzi pentru că n-am înţeles cine pe cine organizează şi cărui grup să mă ataşez, că m-am speriat de debandada de la metrou în care fiecare suspecta pe oricine, de focurile de armă trase de niciunde către nicăieri, de felul în care unii se proclamau şefi şi făceau tabelaşe cu nume, împărţind responsabilităţi de genul “Tu stai de şase acolo. Tu fii cu ochii pe ăla negru care se scarpină pe cap”.
Eram curioasă să văd duşmanii furioşi la orizont, apărând cete-cete ca în poveştile cu Ştefan cel Mare. În curtea televiziunii, un revoluţionar cu ecuson de la TVR împărţea furci şi cazmale, în aşteptarea LOR. Aveam în minte Răscoala de la 1907, aşa cum apărea în pictura lui Octav Băncilă din cancelaria școlii mele, cu ţăranul acela cu mustaţă neagră şi ochi răi care aleargă în iţari albi şi în cămaşă albă strânsă la brâu, lăsând în urmă luptători agonizând. Dar ei, duşmanii timpurilor mele, nu mai apăreau, ceea ce mă făcea să cred fie că sunt dezorganizaţi, fie că nu au recuzita potrivită ca să ne bage în sperieţi. Noaptea încă nu venise. Era şi muzică şi haos şi mulţi oameni ai străzii apăruţi brusc din pământ, cu sticle de băutură în mână, exaltaţi că, în sfârşit, primiseră şi ei un rol de figuranţi într-o piesă cu autor necunoscut.
Îmi amintesc că pe 22 decembrie dimineaţa, după o noapte petrecută după sobă, de frică să nu-mi intre un glonţ nepoftit în casă, am hotărât să dau piept cu Revoluţia ca free-lancer, ca să am şi eu ce povesti copiilor şi nepoţilor pe care îi voi avea, aşa că m-am dus plină de eroism la Televiziune. Curajul meu nebun s-a ofilit brusc când am auzit focuri de armă şuierându-mi peste cap. Se trăgea bezmetic din clădirea Televiziunii către vila de pe Dorobanţi, colţ cu Teheran. Acolo, în vila aceea cărămizie, era cineva. Undeva, în Televiziune, era altcineva. Personajul bun şi cel rău. Brusc, am fost trasă de câţiva băieţi jerpeliţi sub o maşină în care ne-am pitit într-o frăţie adhoc. Îmi venea să strig “Piua, opriţi focul, că nu mai pot cu oamenii ăştia care vor să se omoare între ei”, dar la război, ca la război, trebuie să taci şi să înduri. N-am avut curaj să strig nimic, ci am ieşit tiptil de sub maşină la prima pauză de focuri, înainte de a fi victima unui război de neînțeles şi am luat-o la fugă, speriată, pe strada Teheran, în timp ce gloanţele îşi reluaseră zborul.

Şi uite cum am stricat bunătate de poveste spunând adevărul nemachiat despre un moment atât de important din istoria ţării mele. Dragi viitori nepoţi, acte de vitejie pură vedeţi doar în filme, iar dacă sunteţi fraieri puteţi să le faceţi chiar voi cu preţul vieţii. Eu vă spun că nu merită şi mărturie stau sutele de cruci din cimitir ale eroilor fără nume care şi-au dat viaţa pentru NIMIC.

Sticle goale cumpărăăăăm

La 7 ani n-aveam de unde să ştiu că nu toţi copiii sunt serviţi la pat cu sandvişuri cu unt şi şuncă de Praga şi cu lapte cald, ca un răsfăţ de duminică. Şi că nu li se spune Buna dimineaţa, prinţesă! De fapt, nici nu-mi băteam capul cu ce e dincolo de uşa noastră până în ziua când a venit ea, o ţigancă cu fuste multe, soioase, cu un miros care te leşina pe loc, plină de gablonzuri ieftine, ţinând în mâini un sac maro pătat de ulei. Era femeia care striga în spatele blocului în fiecare duminică Sticle goale cumpărăăăm şi niciodată nu înţelegeam ce spune. De sus, de la etajul 6, nu vedeam decât o femeie cu păr negru, lung, despletit, care purta un sac ce-i îndoia tot spatele. Poate din cauza asta am fost mirată s-o văd la noi în casă, chemată de mama să ne ia sticlele goale de pe balcon. Iar apoi a devenit de-a casei.

O dată la câteva luni, duminica, apărea la noi şi suna direct la uşă, de parcă ar fi venit să-şi ia salariul. Covorul era iute dat la o parte ca să nu ni-l păteze şi ea mergea spre balcon cu paşi leneşi ca să aibă timp să se uite prin casă şi să mai ne ceară ceva.

Hai, repede, că n-avem timp, o zorea mama şi o supraveghea în timp ce făcea calcule şi tria sticlele goale de lapte, de ulei, de şampanie – aia era cea mai scumpă. Un leu coniţă asta, doi lei asta şi făcea ea o sumă de fiecare dată în avantajul ei iar mama dădea îngăduitor din cap şi primea banii, dornică s-o vadă mai repede plecată. Iar eu stăteam cu ochii nedezlipiţi de ea, fascinată de parcă aş fi văzut un extraterestru şi când îmi întâlnea privirea îi vedeam dinţii de tablă şi faţa negricioasă.

-N-ai nicio jucărie pentru copilul meu?

Şi mă duceam repede în dormitor să-i aduc una în timp ce o mai ruga şi pe mama să-i dea ceva de-ale gurii. De fiecare dată pleca de la noi cu sticle, mâncare şi jucării şi mirosul ei greu de ulei şi murdărie rămânea minute în şir în casă, cu toate geamurile deschise.

Cred că asta a fost prima întâlnire cu sărăcia. Şi ani în şir mi-a fost milă de oamenii ăştia amărâţi şi nefericiţi. Mult mai târziu mi-am dat seama că sunt amărâţi dar nu neapărat nefericiţi.

Şi mi-a trebuit doar o zi în care am stat alături de ei şi am realizat că se bucură de viaţă mai mult decât ştiu eu s-o fac. O zi în care am cărat lemne şi am tot bătut cuie pentru viitoarea lor casă, într-un program internaţional de voluntariat (Habitat for Humanity),  în timp ce ei râdeau din orice prostie, se alergau şi erau tot timpul cu zâmbetul pe buze, fără grija zilei de mâine şi a facturilor la întreţinere.

Naiv, am întrebat din ce trăiesc.

-Mama-soacră e la piaţă, vinde pepeni, ea aduce banul.

-Păi de unde pepeni, că voi n-aveţi?

-Ei, îi furăm.

-Şi apa asta care curge în curte tot timpul, de ce nu o închideţi?

-Oricum n-o plătim că nu-i a noastră.

-Şi e adevărat că voi ţineţi animalele în casele astea pe care vi le construiesc voluntarii?

-Cam da. Că doar n-om băga WC-ul în casă cum zic ei! WC-ul trebuie să stea afară că lui nu-i e frig, dar calului îi e frig.

E atât de simplu ca să-ţi vezi ideile spulberate, să constaţi ca cel pe care îl compătimeşti e mult mai fericit decât ai crezut şi că de fapt, în primul rând, mila trebuie să o îndrepţi către tine. Şi doar dacă îţi mai rămâne ceva din ea, poţi să te gândeşti şi la alţii.

Primavara – de George Toparceanu

Dupa-atata frig si ceata
Iar s-arata soarele.
De-acum nu ne mai ingheata
Nasul si picioarele!

Cu narcisi, cu crini, cu lotusi,
Timpul cald s-apropie.
Primavara asta totusi
Nu-i decat o scorpie.

Sub cerdac, pe laurusca,
Cum trecura Babele,
A iesit un pui de musca
Sa-si usuce labele.

Pasarele migratoare
Se re-ntorc din tropice.
Gazele depun la soare
Oua microscopice.

Toata lumea din ograda
Canta fara pauza.
Doi cocosi se iau la sfada
Nu stiu din ce cauza.

Un curcan sta sus, pe-o barna,
Nu vrea sa se bucure.
Motul ii atarna
Moale ca un ciucure.

Doar Grivei, batranul, n-are
Cu ce roade oasele,
Ca de cand cu postul mare
Toate merg de-andoaselea.

Pentru cate-a tras, sarmanul,
Cui sa ceara daune?…
Drept sub nasul lui, motanul
A venit sa miaune.

Dar acum l-a prins potaia
Si-a-nceput sa-l scuture…
Peste toata harmalaia
Trece-n zbor un fluture.

Pe trotoar, alaturi salta
Doua fete vesele…
Zau ca-mi vine sa-mi las balta
Toate interesele!

Comunicarea institutionala s-a mutat in piata

Pe vremuri, adica prin 1992, noi, ziaristii, ne luam informatiile pentru gazete direct de la sursa pentru ca nici macar n-auzisem de GSM, iar la telefonul fix dadeam de paznic, adica de secretara, care ne taia cheful de convorbiri cu scuze gen ”Domnul director nu e aici, reveniti”. Daca treceam de vigilenta secretarei, atunci ne petreceam ore bune cu oamenii din institutii care ne explicau mai mult decat voiam, iar noi, constiinciosi, ca sa nu pierdem dovezile de intelepciune, ii inregistram pe caseta de la reportofon pe care o derulam apoi cu grija in forfota redactiei. Odata ajunsi la preopinent, nimeni nu se grabea sa te dea afara din birou si vorbele pareau fara de sfarsit iar tu aveai o singura grija: unde sa le plasezi, pentru ca interlocutorul voia sa fie citat litera cu litera.

Apoi, a aparut emailul si timid am inceput sa trimitem solicitari la care bineinteles ca nu primeam raspuns pentru ca nimeni din administratie nu voia sa dea ceva in scris. Bine, cei mai multi nici nu stiau cu ce se mananca calculatorul, asa ca parea de inteles…Deh, inceputuri..
Pe urma, institutiile s-au organizat si au inceput sa organizeze conferinte de presa la finalul carora puteai sa trimiti in redactie pe fax ce s-a discutat, ca sa fii singur ca vei intra la timp cu o stire in ziar. Si se facea coada la faxul de la Guvern, dupa incheierea briefingului saptamanal, asa ca rapiditatea cu care traduceai cuvintele alesilor era un avantaj de invidiat.

Telefoanele mobile au potentat, firesc, placerea de a vorbi vrute si nevrute doar ca sa te vada invidiosii ce tare esti ca ai o caramida care iti suna pe strada. Si goana dupa numerele de telefon ale alesilor era permanenta, dar nu aveai prea mare succes daca nu-ti recunosteau numarul, asa ca ramanea sms-ul cu care sa-i atragi sa te sune. Intr-un final iti telefona secretara care te invita la domnul ministru si te atentiona ce mare sacrificiu face ca sa te primeasca, deci nu trebuie sa-l tii mult de vorba.

Acum, daca intrebi de un fax prin care sa trimiti o stire dintr-o institutie primesti o uitatura piezisa. Asta daca mai ajungi printr-o institutie, pentru ca munca de teren a cam pierit si ea. Daca vrei sa te intalnesti fata in fata cu alesul, secretara – careia tehnologia i-a diminuat serios autoritatea – se uita la tine mirata: Pai n-aveti mobilul lui?
O data cu afurisenia de Facebook care a scos la iveala toate frustrarile si nevoile de aplauze pe care le tineam inchise in noi am intrat intr-o noua era a comunicarii. Facila, accesibila, superficiala, fara bariere de moralitate.

Asa ca si comunicarea institutionala s-a mutat cu arme si bagaje pe Facebook, raiul clevetitorilor. Conferintele de presa, declaratiile, briefingurile au devenit invechite. Ce rost mai are acum sa umpli o sala de presa pana la refuz – cum se intampla prin anii ”90 la Guvern, atunci cand se tineau sedintele si asteptai declaratiile iluminatilor tarii? Armata de comunicatori pune pe Facebook spusele celor pe care ii slujesc chiar in secunda doi, cu poza, video si tot ce trebuie ca sa te convinga ca omul munceste pentru tine.

Ne vedem tot mai rar, dar scriem mult, comentam fara invitatie, avem oricand ceva de transmis online…Si pentru ca toate rufele sunt la vedere, nici nu mai vrem sa ne vedem la fata pentru ca n-avem ce sa ne mai spunem.

Doamna Claudia

Doamna Claudia nu era genul de persoană căreia să-i spui „tanti”, asta o văzusem din prima, deşi eram la vârsta la care mergeam cu mama de mână să-mi coasă rochii. Mă pricepeam foarte bine să fac distincţia dintre o „doamnă” şi o „tanti”. De exemplu, tanti era cea care îmi încălzea mâncarea când ai mei erau la serviciu. Dar ea, croitoreasa, nu era o tanti.

Doamna Claudia se trăgea dintr-o familie de boieri. O femeie distinsă, cu părul albit de timpuriu şi privirea blândă care te copleşea de la prima întâlnire. Trăise mult timp în zona Doamna Ghica, alături de părinţii şi sora ei, într-o casă înaltă şi nesfârşită aşa cum par toate când tu ai doar un metru. Ţin minte camera mare cu jucării păstrate de peste cinci decenii, unde intram ca într-un sanctuar unde mă aşteptam să văd clipind ochii rotunzi şi azurii ai păpuşilor de porţelan. Aproape intimidată, le luam în braţe cu atenţie ca nu cumva să le sparg sau să le şifonez rochiile miniaturale ţesute cu fire aurii, ca nişte plase subţiri făcute de păianjeni. Stăteau toate pe divanul cu tapiţerie vişinie, înflorată, una mai încrezută ca alta, de parcă şi-ar fi aşteptat nerăbdătoare peţitorii la un ceai. Şi în fiecare zi doamna Claudia intra în camera păpuşilor ca într-un tunel care o ducea în copilărie şi îşi alinta fetele cu dragostea pe care ar fi dăruit-o copiilor ei.

Nici ea şi nici sora ei nu au reuşit să se mărite. În anii ‘80 casa le-a fost demolată şi au primit într-un schimb revoltător un apartament de bloc în Drumul Taberei, la Râul Doamnei, în care au înghesuit o parte din trecutul de care nu mai voiau să se despartă.

Dar primirea pe care ne-o făceau nu se schimbase. La fiecare vizită eram servite cu dulceaţă de vişine în chisea sau cu budincă de griş vanilată, puse pe o tavă de argint, alături de pahare de cristal cu apă rece. Masa impunătoare acoperită cu o broderie albă părea stingheră în sufrageria minusculă, ca un nobil pus să se descalţe într-o magherniţă, dornic să reintre iute în confortul din castelul lui.

Surorile îşi completau veniturile modeste din croitorie şi ceea ce ieşea din mâna lor era atât de atent şi frumos cusut încât clientela se tot mărea. Din păcate, mâinile tot mai tremurânde nu voiau să le mai asculte.

Hainele copilăriei şi adolescenţei mele, copiate din Neckermann, ar fi intrat acum, cu siguranţă, în revistele de modă. La tinereţe e bine să fii îndrăzneţ ca să ştii cum să înfrunţi bătrâneţea, îmi spunea doamna Claudia, de fiecare dată când o provocam să coasă un nou model ieşit din tiparele plicticoase ale vremii.

Revoluţia a adus rochiile de-a gata şi tentaţiile venite de peste graniţe. Nu puteam să rezist valului de oferte colorate şi înzorzonate şi trădam cu nepăsare gândindu-mă că voi putea reveni în orice zi la obiceiul de a-mi face haine la comandă.

Dar doamna Claudia nu m-a aşteptat să ies din mirajul lucrurilor de-a gata. A murit spre sfârşitul anilor “90 împreună cu visele ei îngheţate, sub ochii încremeniţi ai fetelor de porţelan, dezmierdate decenii în şir cu atâta dragoste.