Archive for Februarie 2016

Odă telecomenzii

Prima oara cand am vazut o telecomanda a fost in serialul Dallas, cand frumoasa si mereu ametita Sue Ellen statea in patul matrimonial si schimba sastisita canalele, de la distanta. “Mai, sa fie, mi-am zis, chiar s-o putea asta?”

Intrebarea mi-am pus-o prin anii „80 cand aveam un televizor color la bunici dar fara telecomanda, ori in mintea mea televizorul color era la pachet cu acest accesoriu. Bine, televizorul era unul alb-negru dar tataie (innebunit dupa gadgeturi, cum le zicem acum) cumparase de la Bucur Obor un ecran colorat de plastic – albastru sus, rosu la mijloc, verde jos – care pus in fata televizorului facea minuni. Va dati seama ca nu prea se brodeau culorile pe imagini, mai apareau indeosebi la fotbal capete albastre, rosii, verzi, depinde cum se miscau fotbalistii pe teren, iar unchiul meu se tot plangea ca nu mai intelege cine da gol si cine nu. Oricum eram super tari cu televizorul asta, asa ca veneau vecinii acasa la noi sa se uite si apoi dadeau buzna la Bucur sa-si cumpere ce le dicta tataie: “ecran din plastic in trei culori pentru televizor”.

Acum nu stiu cine a avut ideea asta cu ecranele color mobile, dar sigur a fost un om cu umor.

Telecomanda atasata unui televizor color original a aparut dupa ’90 in viata mea si atunci am simtit din plin confortul distinsei Sue Ellen. Inainte, inapoi, mai tare, mai incet – ce inseamna tehnica asta, lucru mare!!!

Acum, schimband telecomanda parca dau una peste ochi celui pe care il parasesc, uite, nu-mi place de tine, iesi afara din casa mea. Si el, saracul, nu spune nimic, cand il concediez dintr-un click.

De ce sa ma plang de emisiuni cand am telecomanda? Telecomanda inseamna alegere. E ca in viata.

In ultima saptamana am tot citit vaicareli despre diferite emisiuni si de fiecare data m-am intrebat daca nu cumva criticii de ocazie au acasa doar televizoare alb-negru cu butoane intepenite pe un singur post.

 

Lucrurile normale se obtin atat de greu…

Pe 16 martie intram si noi in lumea civilizata unde nefumatorii sunt respectati si unde acest viciu isi capata locul meritat. Afara! N-am inteles de ce-i atata jale pe la televizor pentru un lucru firesc. Fara tigari in spatiile publice! Nu-i nimic dramatic. In SUA, pana si in casele inchiriate nu ai voie sa fumezi, nici pe plaja, nici in parcuri, aproape nicaieri si nu cred ca s-a sinucis cineva din cauza asta.

Fumatorii nostri vor avea cu siguranta mese in afara restaurantului, ceainariei – da, chiar si in ceainarii se fumeaza pe rupte acum – asa ca nu vor fi distrusi, cum inceraca sa-i victimizeze ocrotitorii viciilor. Sigur ca si eu au dreptul sa faca ce vor cu plamanii si cu viata lor, nu le va lua nimeni dreptul de a fuma 10 tigari drept razbunare dupa iesirea dintr-un restaurant neimbacsit de miros de tutun.

In emisiunea lui John Oliver Untitled„Stirile saptamanii”, difuzata de HBO, a fost prezentata lupta remarcabila a Australiei impotriva companiilor de tutun care nu doreau, si e firesc, ca pe pachetele de tigari sa apara chipuri monstruoase sau plamani tociti de fumat. O decizie luata de guvernul australian pentru a descuraja fumatul, ceea ce s-a si intamplat. Niste imagini absolut cutremuratoare – vedeti una aici – si o lupta demna dusa de un stat capabil, incapatanat si grijuliu cu sanatatea oamenilor lui.

Asadar, 16 martie fara tutun e un semn al intrarii in normalitate. Greu, foarte greu, dupa 25 de ani…O victorie platita cu pretul vietii unor oameni tineri si frumosi, distrusi de incompetenta celor platiti sa-i apere.