Nesimtirea lor si neputinta noastra

Atata lume nesimtita n-am mai vazut demult. Poate ca il ultima vreme m-am uitat nepermis de mult la ororile date la televizor cu o frenezie vecina cu sadismul.
La Maruta, femeia care si-a luat cu japca copilul crescut intr-o familie frumoasa si l-a bagat iar in centrul de plasament in numele unei iubiri false cere ajutor de la oameni sa-i cumpere si ei o casuta si de la reporterii care o baga in seama sa-i dea bani. In schimb va furniza minciuni pe tava si show pentru rating. Un teatru grotesc facut de o femeie care ar trebui internata. Pacat ca spitalele nu-ti pot injecta bun simt si decenta. Cauza este, oricum, pierduta.
O alta femeie – de ce in ultimul timp personajele negative sunt doar femei? – isi injura mama pe patul de spital si o acuza ca se preface. Mama moare si ea isi vede senina de treburile ei, sfidand orice umbra de moralitate. Si decenta, din nou.
O cohorta de neica-nimeni, veniti sa se imbogateasca si sa fure, plang fals pe umarul celor cu salarii mici in timp ce ei isi fac dintr-un condei pensii mai mari. Ca doar la pensie e mai greu sa furi si trebuie sa te asiguri din timp ca o sa ai bani de o excursie la Monte Carlo o data la doua luni.
Ce naiba se intampla cu lumea asta de-a luat-o razna? Am devenit noi, cei care ii privim, mai prosti si mai resemnati?
N-am decat sa inchid televizorul si sa renunt la a mai fi martor neputincios la tot felul de nedreptati care defileaza constant prin viata mea, sa le intorc spatele si sa-mi inchipui ca traiesc intr-o lume plina de oameni buni, zambitori, generosi si atenti la nevoile celor din jur. Ca intr-o fratie primitiva, neintoxicata de rele. Voi putea sa ma prefac atat de mult?

Scrisoare de la un anonim

E prea batrana, prea se da fata de 20 de ani, prea isi scoate silicoanele la inaintare, prea se prosteste…o multime de injurii aduse Mihaelei Radulescu. Daca o femeie la 45 de ani e batrana, atunci una la 80 cum se mai numeste? Stiu oare cei care scriu – si presupun ca au 18 ani si cred ca tineretea e vesnica si de ei nu se va spune niciodata ca-s batrani – ca pe glob reprezentantii varstei a treia sunt tot mai numerosi? Vor trai cumva acesti „semnatari de vorbe aiurea” numai cu fete netunate si vesnic proaspete?
Stiu comentatorii de profesie ca s-a inventat telecomanda?
Hai sa fim rezonabili: nu ne place sa ne uitam la batrane tunate, hai sa dam un click si am scapat de cosmar.
Dar, nu, nu, asta nu e bine pentru ca pofta de a injura pe toate canalele va ramane nesatisfacuta.
Nu exista editie in care femeia de care pomeneam sa nu fie mitraliata cu vorbe grele.Cat venin sa ai in tine sa te trezesti in fiecare zi cu dorinta de-a o injura? Zau, haideti sa mai schimbati tinta. Deja devin repetabile si plictisitoare barfele aruncate online. Iar asta cu batranetea, stati linistiti c-o s-o incercati si voi…Vine atat de repede…

Din sala de asteptare…

Cu bascuta rosie pe cap si imbracat ca un rapper, micutul din fata mea atrage atentia tuturor pacientelor care isi asteapta intrarea la medic. Mandria mamei se vede de la o posta, chiar daca baietelul  e din cale afara de prost crescut. Urla ca nu vrea sa faca injectie, azvarle cu dinozaurul de cauciuc inspre receptionera si ii arunca maica-sii in cap o brosura cu beneficiile nasterii la o clinica privata. Ca in domnul Goe, mamita se amuza cat pentru mam’mare si tanti la un loc si se intreaba probabil daca suntem in stare sa apreciem personalitatea copilului.

Cand furia lui pare de neoprit, ambalata si de surasul calm al mamei, apare si tatal care inspira dintr-o data respect, astfel ca micutul Goe se asaza ca un catelus cuminte pe un scaun, uitand momentul de rebeliune. Dar barbatul vine doar sa mai lase niste bani nevestei si fuge cu liftul spre treburi mai importante, asa ca baiatul isi reia spectacolul cu tipete, lacrimi si o furie proprie copiilor rasfatati  pana cand femeia este anuntata ca poate intra.

Cinci spectatori se uita mirati la el ca si cum s-ar afla la un film in plina intriga. Si cum niciunul habar n-are cum s-o ajute pe mama sa bage fiara in cusca medicului, intervine psihologul casei, deghizat in femeie de serviciu.

–        Daca te duci la nenea doctorul te las dupa aia sa dai cu mopul.

Si baiatul tace dintr-o data si pare atat de interesat de propunere ca o ia pe maica-sa de mana si se duce teleghidat spre cabinet, cu privirea nedezlipita de mopul salvator, devenit cea mai interesanta jucarie.

“Trebuie sa-i pacalesti”, spune femeia si pleaca cu tot cu mop la etajul superior, anulandu-si promisiunea. Asa stie ea, ca minciuna e sfanta. Asa am crescut si noi: cu promisiuni aruncate cu generozitate si apoi topite fara explicatii. Si nu ne mai miram cand ne facem tandari propriile promisiuni, darmite cele pe care le facem altora.

Ziaristi si intrebari de geniu

Suna naucita de intrebarile reporterilor de teren care baga microfonul in gura oamenilor cu cele mai trasnite intrebari, ca sa folosesc un eufemism:

Mama lui Becali este intrebata:

– V-ar parea bine ca Gigi sa iasa din puscarie?

Femeia ramane uimita si intreaba si ea:

– Dumneavostra ce credeti?

Babiuc iese din inchisoare. Omul da sa intre in masina cand reporterul il intreaba:

– Va duceti acasa?

Messi coboara din avion pe pamant romanesc. Reporterul intreaba:

– Va place Romania?

Oana Roman afla ca tatal ei ii va face cadou caruciorul lui Petrus. Reporterul o intreaba:
– Credeti ca o sa va placa caruciorul lui Petrus?

Bine, nu mai pun intrebarile de la inmormantari, gen Ce simtiti in aceste clipe? sau de la botez Sunteti fericita?

Fratilor, care stati in spatele acestor genii telegenice si tupeiste, mai scoliti-i, zau, nu le dati microfonul pe mana pana nu au memorat niste intrebari pertinente si in acord cu evenimentul! Daca e greu, spuneti-mi, va asigur consultanta gratuita, doar sa nu ne mai facem breasla de ras.

Un loc civilizat de distractie cu prietenii

S-a deschis sezonul de distractii la Palatul Mogosoaia. Un loc splendid pentru o iesire cu familia sau cu prietenii. Nu stiu daca am mai fost vreodata la Mogosoaia – o prietena imi spune ca da – asta e, memoria neintretinuta cu lecitina te face de ras – dar chiar am ramas impresionata de ce am vazut. Este unul din putinele locuri bine intretinute si civilizate unde poti iesi in week-end fara teama c-o sa dai de neamuri proaste care arunca hartiile aiurea si striga ca pe stadion. Sper din toata inima sa ramana un loc exclusiv pentru omul cu bun simt, care stie sa arunce peturile la gunoi si nu-si uita indiferent resturile de la pranz pe iarba, adica acel exemplar de bucurestean pe cale de disparitie in parcurile pe care le dorim cu totii curate si linistite.

Palatul Brancovenesc a fost construit de Constantin Brancoveanu si a fost terminat in 1702. Dupa ce in anul 1714 Brancoveanu a fost executat la Constantinopol cu fiii sai, palatul fost luat de otomani, apoi a fost rascumparat de o ruda a lui Brancoveanu care a lasat-o mostenire fiicei Zoe Mavrocordat, casatorita cu Gheorghe Bibescu. Cladirea a fost nationalizata in 1945.

 

Proconsul a deschis sezonul de distractii

Hartuirea Magdei Catone

La o emisiune de barfe mondene, timp de 5 minute televizate si vreo ora „neredate”, un reporter o hartuieste pe Magda Catone la intoarcerea acesteia din Germania. Este incredibila insistenta reporterului care ii pune o multime de intrebari si de admirat indarjirea Magdei care continua sa taca. Femeia chiar nu vrea sa vorbeasca despre sot, divort, copil, scena, sanatate, nu e genul care isi spala rufele in public, ce naiba e asa de greu de inteles?! De fapt, e greu de inteles pentru cei care isi iau salariile din dramele domestice ale vedetelor noastre. Da, exista o specie de oameni care nu accepta sa le fie televizate problemele si nici nu pot fi cumparati. Oameni care trebuie respectati pentru asta. Emisiunile se pot face bine-mersi cu sutele de abonati mondeni dornici sa informeze natiunea despre fiecare detaliu mai mult sau mai putin plictisitor din viata lor. Jalnica si meseria asta de hartuitor de vedete…

Ce bine-mi pare ca nu sunt vedeta…

Da, e bine ca nu sunt vedeta, mondena, celebra si alte adjective din aceeasi gama care se ataseaza numelui si se tin scai de el, obligandu-te sa faci cunoscute natiunii si indeosebi publicului amator de scandal gusturile, drumurile, prietenii, masina, casa si cam tot ce ai in viata. N-as sti sa ma comport in fata invaziei de microfoane care m-ar ataca la fiecare drum la piata, la coafor, la mama, la matusa, in parc si mai peste tot unde m-as duce. Ar trebui sa fac parcarea laterala din prima ca nu cumva sa fiu filmata si facuta de rusine in prime time. Ar trebui sa nu ma cert cu nimeni de teama ca se va razbuna si ma va pari curajos la pont@xxxx, ar trebui sa dau bacsisuri grase ca nu cumva sa fiu facuta zgarcita dupa ce un paparazzo ma va poza absolut intamplator la restaurant si il va trage de limba pe ospatar care ma va da in vileag fara remuscari. (Oricum, daca as fi la Chocolat, nu cred ca as putea sa las ceva consistent pentru ca de-abia as plati nota:) Dar cel mai greu si cel mai greu mi-ar fi sa ma abtin sa ma dau in spectacol daca as fi intrebata Daca imi iubesc copilul, asa cum a fost madam Cornu (din telenovela Cornu&Almasan) chestionata ingenuu de un tanar tocmai venit de pe Marte, unde copiii, se stie, sunt stransi de gat de parinti in floarea varstei. Ce mai, mi-ar fi tare greu, asa ca n-am decat sa-mi conserv ambitios conditia de anonima.

Aeroportul Otopeni: dispret si mizerie

Ieri am ajuns pe aeroportul Otopeni pentru a-mi recupera niste prieteni dupa un lung zbor transatlantic. Erau obositi si dornici sa ajunga cat mai repede „acasa”. Au fost izbiti agresiv de mizeria de pe aeroport – pereti murdari, scari pline de noroi, ambalaje de chipsuri si peturi abanonate pe scarile dintre niveluri, de injuraturile soferilor, de claxoanele nervoase ale celor care nu mai puteau iesi intrucat niste tembeli isi abandonasera masinile pentru a se alatura cozii lungi de 20 de metri la plata parcarii. Bineinteles, era un singur ghiseu in care puteai preda jetonul eliberat la intrarea in parcare si unde puteai plati contravaloarea sederii, inclusiv a timpului petrecut la coada, asta ca umilinta sa fie maxima. Plus niste nimeni imbracati in uniforme fosforescente care ramasesera impietriti printre masini, dand dezinteresati din cap la o intrebare simpla: de ce plata nu se face din masina la iesirea din parcare? Si o replica ce da masura resemnarii, venita de la femeia de la ghiseu, abandonata poate de colegele ei de tura si pe capul careia se varsau nervii tuturor soferilor: „Asta e!”
Civilizatia nu si-a facut drum spre aeroportul Otopeni. Strainii sunt dezamagiti din prima clipa de Romania, iar cei care au plecat de aici sunt fericiti ca au facut-o.

UPC, ce dezastru!

In zona in care locuiesc, conexiunea la UPC cade si daca te uiti urat la televizor. Pica dintr-o data, lasandu-te fara filme de Oscar sau meciuri cu miza grea, si ramai asa cu ochii in aer de parca tocmai ti-ar fi trecut prin fata Rapidul de Sinaia, in timp ce tu stateai pregatit sa urci in vagon cu sania pentru derdelus. Cand suni la UPC, prima regula este sa nu injuri fata care iti raspunde cu greu si iti pune un set fabricat de intrebari idioate ca sa-ti testeze nivelul de stres. In fine, ii spui ce te doare, dupa ce-ai numarat in gand de la unu la zece dupa sfatul medicului, iar ea iti da verdictul. S-a stricat vineri televizorul? Nicio problema. Echipa va veni luni seara. La ora 19. Nici mai mult, nici mai putin. Degeaba iti arati brusc profilul de criminal in serie si urli de tremura casa si decibelii o iau razna. Jumatate de strada e lasata fara teveu, asta e argumentul care ar trebui s-o induioseze pe duduie. Degeaba. In week-end nu au echipa, deci televizoarele nu au voie sa se imbolnaveasca. Dupa aceeasi logica, ar trebui inchise si spitalele, si cimitirul, si mall-urile si insasi google. Ce poti sa le faci? Sa-ti iei jucariile si sa le muti in alta parte, ignorand cu incapatanare falsele lor suspine si momelile ieftine de genul „Daca ramaneti la noi, va oferim 3 luni de abonament gratuit”. O mita ordinara oferita de niste nesimtiti.

Povesti de bloc

Pe scara unde locuieste mama mea, oamenii fac frigul zilele astea, un cadou neinspirat de inceput de an de la un vecin plecat in strainatate. In apartamentul lui s-a spart o teava si prin nu stiu ce efecte mecanico-fizice tot blocul a fost parasit de insensibilul agent termic. Pe scari, doamnele care se stiu inca de la construirea blocului, din 1965, dezbat problema moralitatii din zilele noastre. Etica, respect, buna-crestere – ce-s cuvintele astea comuniste pe care le tot plangem?! Problema este cum sa-l gaseasca pe domnul cu pricina si sa-i spuna Vino bre acasa, sa-ti repari tevile si sa ne scoti din frig! Nimeni nu are vreo idee constructiva, asa ca discutiile se lungesc aiurea ca talk-showurile despre starea de sanatate a lui Mircea Lucescu.

Toti pentru unul si unul pentru toti, concluzioneaza razand amar o doamna bine infofolita.

Cum ar putea fi gasit un roman plecat in strainatate? Doamnele nu stiu de Facebook, email, cautari pe google. Sa vorbim cu politistul de zona, strabate timid o idee practica.

Hai sa scot oamenii din secolul trecut si sa dau o mana de ajutor. Il gasesc eu, doar numele imi trebuie, zic, cu satisfactia omului care manuieste fara cusur tastatura qwerty si e prezent pe toate retelele sociale, la fel de sociabil ca tatele care se adunau pe banca in fata casei pe vremea lui mamaie. Elanul meu de Sherlock Holmes cu android se risipeste brusc:

Pai nu-i stim numele.