Indonezia, taram de liniste si relaxare

Evenimentul „Piata Indonezia” a prilejuit azi intalnirea indonezienilor stabiliti in Romania – in jur de 100 de oameni – dar si a celor care se simt atasati de cultura acestei tari. In curtea Ambasadei Indoneziei au avut loc spectacole, s-au organizat expozitii de vanzare de produse locale – obiecte de artizanat, bijuterii, haine, alimente…

Indonezia, aflata in sud-estul Asiei, este cel mai mare arhipelag din lume, cu peste 17.000 de insule si cu o populatie de peste 200 de milioane. De ce unii au dat soarele si relaxarea meleagurilor natale pe Romania? Motivele sunt diverse, dar cei mai multi s-au adaptat surprinzator de bine, depasind diferentele lingvistice, culturale, geografice, religioase…

Eka si Dewi, doua surori frumoase care au deschis in Romania un salon de masaj – Puri Bali (Strada Roma nr.36), pastreaza dorul de soarele insulei Bali, de linistea si relaxarea in care au trait.

Dewi si Eka, maseuzele cu maini de aur (imbracate in rochii de dansatoare)

Piata Indoneziei, 16 mai 2015

Oamenii din Bali pun mare pret pe sanatate, frecventeaza constant saloanele de masaj, mananca multe legume si fructe si stiu sa se bucure de lucrurile simple din viata.

Cafeaua, ceaiul, inotul, soarele, obiectele sacre, dansurile balineze, saloanele de masaj – compun imaginea unui taram guvernat de bine.

Atat de diferiti…

Ma uit la Amanet de lux in Beverly Hills, o emisiune despre extravaganta si bogatie. Doi tineri imbracati fistichiu intra in celebra casa de amanet Dina Collection si spun ca fetita lor va implini doi ani si vor sa o surprinda cu un cadou deosebit. Ma gandesc ca fetita e deja surprinsa sa vada doi masculi in preajma ei din care unul se numeste „mama”. Si pana sa mai ma traverseze ganduri din astea discriminatorii, cuplul o scoate la iveala pe micuta, Alba ca Zapada pe numele ei de botez, o catelusa alba, imbracata in roz si cu unghiile date cu oja:) Vanzatoarea o admira politicos, desi ar vrea sa se cruceasca, patronul la fel…Si le propune un colier cu diamante iar cei doi bat din palme de bucurie, o probeaza pe sarbatorita si sunt entuziasmati de cat de bine ii sta…
Patronul, care a vazut multe la viata lui si se mira doar in cerc privat, le face o propunere irezistibila: o bratara pentru mama si colierul cu diamante pentru Alba ca Zapada la numai 50.000 de dolari. Micuta pare fericita, sau cel putin asta sugereaza patronul ca sa sustina pretul. Cei doi nu par coplestiti, dar spun ca se vor mai gandi.

Eu nu cred sa am atatea haine de firma cate are catelusa – se confeseaza vanzatoarea camerei de filmat. Iubesc oamenii nebuni – spune si patronul. Pentru ca au bani.

Si daca mamica si taticul Albei ca Zapada inca nu s-au hotarat cu ce-o s-o surprinda de ziua ei, in secventa urmatoare  o clienta e convinsa din cateva vorbe bine mestesugite de patron. E o printesa careia i se ofera o gentuta aurie. Doar 150.000 de dolari, un pret special, adica unul foarte bun in traducere. Si printesa, ca d’asta e printesa si nu salariata, zice imediat Da si ii dau lacrimile de bucurie de parca tocmai ar fi salvat omenirea de la foamete. Nu negociaza, nu spune ca e scump, ar fi si degradant sa te tocmesti tu, ditamai printesa din Amsterdam, cum se recomanda.

Ma intreb daca in Beverly Hills o munci cineva in sensul vulgar al cuvantului…Si daca as putea sa vorbesc si eu cu mama si cu tata lu’ Alba ca Zapada si sa le sugerez ca mai bine cumparau ei posetuta pentru ca sigur i-ar fi placut. Avea atatea margelute de ros…

De pe străzi luminate

Un bărbat tuciuriu, îmbrăcat destul de curat, se aşază pe caldarâm cu un pahar de plastic în mână şi ori de cate ori trece un turist prin faţa lui îi spune Bonjour de parcă ar revedea un amic. Stau la o terasă şi aştept plat du jour cu gândul că poate de data asta totuşi nimeresc o mâncare mai aproape de gusturile mele. În jur, clienţii, majoritatea pensionari, mănâncă sănătos, carne în toate combinaţiile posibile şi grasă, neapărat. Cerşetorul este întrebat de un turist în vârstă din ce ţară este dar omul dă din umeri uitându-se tâmp la el. Habar n-are engleză iar franceză nici atât, în afară de Bonjour. Bărbatul stă cu bănuţul în aer şi îl întreabă daca este din România, iar cerşetorul, spre satisfacţia mea, spune Bulgaria.

Deşi îmi vine să-i zic ceva amatorului de statistici mă abţin. Dimineaţa la ştiri tocmai se dezbătuse problema romilor din România şi Bulgaria, câţi bani s-au cheltuit aiurea pentru integrarea lor socială şi cât de agresivi au devenit spre disperarea europenilor. Timp de 4 zile în fiecare dimineaţă s-a vorbit pe tema asta, după tragedia micuţei Fiona care a fost gasită moartă, capul de afiş al ştirilor.

(Iar al treilea subiect a fost cel mai nou film al lui Woody Allen, Blue Jasmine, în care Cate Blanchett povestea cum a studiat ea efectul antidepresivelor ca să intre în pielea personajului, dupa mine cel mai bun rol al ei.)

În fine, vine şi mancarea mea, o supă crème delicioasă, urmată de un şniţel cu cartofi prăjiţi îmbibaţi în mult ulei şi foarte săraţi, adică exact ce-mi prescrisese medicul. Cu furculiţa în aer, asist la dialogul ospătariţei care m-a servit cu doi turişti cu părul alb care vor să ştie dacă peştele servit în restaurant este alb. Da, este alb. Dar asta nu-i suficient. De unde a fost pescuit? Din Oceanul Atlantic? Da, îi spune femeia şi nu are succes. Cei doi bătrânei zâmbesc amabil, dau din cap şi spun că ei preferă peştele din Marea Nordului. Hai că asta n-am mai auzit-o, trebuie să caut pe Google să vad de ce e special peştele din Marea Nordului.

Dar n-am timp să mă minunez prea mult că prin fata mea trece o femeie de vreo 70 de ani care agită o flaşnetă, doar-doar cineva i-o pune un bănuţ în cutie. (Când eram mică nu ştiam că la flanşetă se mai spune caterincă şi găseam cuvântul ăsta foarte golănesc.)

Nici Charlie Chaplin care se agită câţiva paşi mai încolo de restaurant nu prea are succes, iar dacă cineva totuşi se îndură să îi pună o monedă în cutie o face cu încetinitorul ca audienţa să îi remarce generozitatea.

Pe străzile inundate de soare şi de atâta bine, pensionarii trăiesc la maxim fiecare clipă iar eu mă gândesc ce gust are bătrâneţea în afara României.

 

Reclama noastra, la mana dvs!

Fotografia pe care o vedeti are nevoie de o explicatie: Las Vegas, Caesar Palace, parter, restroom, iunie 2013. Pe un ecran mic instalat deasupra chiuvetei se deruleaza fel de fel de reclame. Ma spal constiincios pe maini – stiti cum zic americanii, cat ai canta Happy birthday – si ma uit pe ecran. Evident ca nu retin nimic, dar fac o poza-martor cu gandul la prietenii mei din advertising care cauta noi locuri discrete unde sa-si promoveze produsele. Multumirile le primesc pe aceeasi adresa:)

 

Cel mai frumos si cel mai frumos este…

Daca ar fi sa fac un top al celor mai tari cluburi in care am ajuns as spune din prima Boeing si Standard. Boeing are in Seattle un club exclusivist aflat la etajele 75 si 76 dintr-un zgarie nor. De acolo vezi toate cladirile inalte si luminate ale Seattle-ului – si se stie, Seattle are unul dintre cele mai frumoase downtownuri – o feerie care nu poate fi cuprinsa de un aparat de fotografiat, nicicum de cuvinte, dar care iti ramane in memorie pe viata.

Al doilea este Standard, un hotel aflat in downtownul Los Angelesului. Imaginati-va la etajul 20 al unei cladiri frumoase un club in aer liber in apropierea zgarie norilor, pe deasupra caruia trec avioane, cu piscina si paturi cu apa ascunse in baldachine in care tinerii indragostiti se dragalesc – ca sa folosesc un eufemism, cu loc de dans si multe canapele, lungi, ca sa te tolanesti si sa ai cerul deasupra ta, in timp ce in jur vezi luminile marilor turnuri.

Si aici intervine intrebarea: de ce zgarie norii au luminile aprinse noaptea?

1 – sunt aprinse pentru ca fac femeile de serviciu curatenie noaptea

2 – sunt receptii ale firmelor in care se afla oamenii de paza

3 – angajatii lasa pur si simplu luminile aprinse la plecare

4 – sunt unii care chiar muncesc noaptea pentru ca au ore de lucru flexibile.

Raspunsul corect nu-l stiu, poate ca ar fi trebuit sa vorbesc cu un localnic, cele 4 variante mi-au fost date de romani. Cert e ca fara aceste lumini orasul ar parea mort, asa ca Primaria ar trebui sa le plateasca factura de electricitate.

Ce m-a impresionat la Standard a fost multimea de corporatisti dornici de relaxare, barbati middle-age la costume, fete cu fuste scurte care beau cockteiluri si dansau sau pur si simplu stateau tolanite, avand deasupra sisteme de incalzire, just in case, dar si un semineu, si usurinta cu care intrau in vorba unii cu altii, nu neaparat sa se agate, ci sa rada si sa faca schimb de glume. Toata lumea parea atat de relaxata incat m-am intrebat daca vin din concediu, pentru ca de la serviciu nu arati asa de fresh dupa 9 ore de munca sau cel putin asta cred eu.

Daca ajungeti vreodata in Los Angeles, opriti-va pentru un cockteil la Standard si o sa traiti cu siguranta o seara memorabila.

De ce imi place Las Vegas

Pentru ca toata lumea e bine dispusa, cu zambetul pe buze, fericita…Nu te mira daca tinerii iti vor cere sa dai “five” pe strada. Si pentru:

…cladirile elegante inalte, impozante, luxoase

…Turnul Eiffel si zgarie norii  care te duc cu gandul la Paris si New York

…Fremont Street Experience, chiar langa hotelul unde am stat, si care este epicentul concertelor de noapte in aer liber

…Cheescake Factory unde gasesti cea mai buna selectie de prajituri cu branza

…Caesar Palace si cerul schimbator “montat” pe aleea cu magazine célèbre

…Statuia Libertatii din bomboane pe care iti vine s-o mananci

…Lantul de restaurant Denny’s unde mananci pe cinste…

 

Giostin, Giostin de 18.000 de ori

Urechile mele sunt pe cale sa cedeze. Sunt la Staples Center la concertul nemaipomenitului Justin Bieber.18.000 de copii si adolescenti plus mamele aferente urla de parca ar fi loviti de tsunami. E ora 7.15 pm, 24 iunie, si Giostin, asa cum il striga teenagerele de Los Angeles, nu mai vine. Apare in schimb Mike Posner. Habar n-am cine e dar sala ii stie toate melodiile asa ca nu-i rost sa iau o pauza de la urlete, parca ar decola din fata mea 3 Boeinguri deodata. Dupa Mike care e un fel de Bieber dar mai talentat, apar cei de la Hot Chelle Rae, rapperi-rockeri-dansatori-entertaineri, niste baieti care tin sala in picioare. La 8.30 pm pleaca si ei lasand in urma un CD cu Michael Jackson iar fetitele, scapate parca in recreatie de la scoala generala, nu mai au rabdare si fac valuri-valuri ca pe stadion. E 8.50 pm si Giostin nu mai vine.

Ies pe hol sa vad efectul Bieber asupra buzunarelor. Peste tot se vand obiecte cu chipul lui angelic, iar fetele stau fericite la coada sa-si ia un souvenir. Unele fac poze cu un Bieber de carton si primesc cadouri de la firma de cosmetice Essence, partenera a turneului Believe. Cumpar cu 4 dolari o sticla de apa si vanzatoarea nu ma lasa s-o iau in sala, asa ca imi varsa continutul intr-un pahar.

La ora 9.00 pm pe ecran apare un cronometru care scoate publicul din minti. Daca pana atunci am crezut ca e vorba de 3 Boienguri, acum ma uit sa vad pe ce usa intra apocalipsa. Secundele pana la aparitia megastarului sunt traite la maxim de fetitele imbracate in pantaloni de blugi scurti, franjurati si tricouri cu mesaje de dragoste vesnica pentru JB. Cand cronometrul se apropie de zero, nebunia e maxima. Giostin, Giostin, de 18.000 de ori! Si idolul apare pe un cal inaripat, in decibeli scapati de sub control, lasere, lumini care brazdeaza sala ce arata ca un bloc cu 4 etaje. E clar, sunt de pe alta planeta. Dar Justin vrea sa faca muzica pentru toti, si culmea, reuseste. Fiecare piesa e construita pe un scenariu, ornat cu efecte de lumini, artificii, o trupa perfecta de instrumentisti si niste dansatori asijderea. Pe scena e pustiul rasfatat de tabloide, la primul etaj instrumentistii iar la al doilea – un ecran mare in care Bieber domina toata sala. E cu niste nadragi cazuti, albi, cu manusi aurii si e frumusel foc.Canta la chitara, la tobe, la pian, danseaza, alearga, isi schimba tinutele, ramane la maieu, ramane la buricul gol si trasmite mesaje de genul I just wanna be me.  

In jurul meu fetele plang sau urla, dupa marimea pasiunii. Imaginile de pe ecrane cu el vanat de paparazzi, in concerte sau de pe vremea cand era mititel si nu castiga sute de milioane de dolari, aduc tipete proaspete de bucurie.

La 10.30 pm Bieber pleaca pe nepusa masa iar pe ecrane  un tip ne indeamna sa facem zgomot daca mai vrem o portie de Bieber. Si eroul serii ne ofera inca doua melodii, dupa care dispare in lumini stralucitoare si artificii. De sus cad confetti iar fetele ies epuizate din sala, nu inainte de a-si mai cumpara un souvenir cu idolul lor. Eu nu mai aud bine si sper sa fie ceva trecator – n-as avea nevoie de o amintire tratata la ORL. In fata Staples Center un tip vinde carnati cu ceapa si rosii, iar vanzatori de ocazie ofera cu numai 20 de dolari tricouri cu megastarul si fara prea multe rugaminti se multumesc si cu 10 dolari.

Justin este marketing made in USA, un marketing gandit perfect, asa cum scrie la carte, dar mai mult decat asta este o radiografie a unei generatii care are nevoie disperata de idoli.

 

Reguli si iar reguli

Ne invartim de cinci minute intr-o parcare din Las Vegas pentru a prinde un loc liber. Sunt vreo 10 zone hasurate unde chiar nu ai incurca pe nimeni, dar regula spune ca nu ai voie sa parchezi acolo masina. Si toti soferii se conformeaza.
In fata hotelului Plaza, la Fremont Street Experience – epicentrul concertelor  in aer liber  – o trupa rock canta hituri la miez de noapte. Ne uitam la tinerii artisti din fata unui cazinou fara sa stim ca n-avem voie sa stam acolo pentru ca „acoperim” 20% din intrare. Ne-o spune un tip de 100 de kile, e drept, frumos. Nu tipul, ci vorbele.
In orice restaurant ne-am duce, trebuie sa asteptam sa fim invitati, nu intram ca-n branza, cum spunem noi. E musai sa stai la coada, asa cum pe vremuri se intampla la PizzaHut in Dorobanti. De acolo am aflat ca la americani coada la restaurante e sfanta. La fel si in magazinele cu haine – nu te duci la casier decat cand striga „next purchase”. Privacy-ul e sfant pe aici.
La parterul megahotelului MGM ne oprim la un bar pentru ceva racoritor. Afara sunt 98 de grade Farenheit, cam 37 Celsius. 3 adulti si doi copii. Ne aflam intr-unul din spatiile demarcate doar de pardoseala si barmanul, vigilent, ne roaga sa scoatem copiii din raza barului. Caruciorul cu bebe ramane cu un picior in zona adultilor. Un tip de la securitate apare din pamant si ne roaga sa indepartam carutul.
Suntem la celebrul Caesar’s Palace la pacanele si bebe vrea sa se joace. N-apucam sa apasam doua butoane ca vine alarmat tipul de la Security, de parca am fi descompus aparatul,  si ne roaga sa ducem copilul in alta parte. „Voiam sa-l initiem”, incercam o gluma la care zambim doar noi.

Reguli, iar reguli, oriunde ne invartim. Mai bine s-ar publica o carte cu ce ai voie sa faci si ce nu in America. Un capitol cred ca as putea sa-l scriu si eu:)

Bine ati venit la American Airlines!

Sunt 11 ore de zbor pana in Los Angeles si am la dispozitie vreo 20 de filme, asa ca se cere un list to do. Pun 4 filme, doua ore de somn si restul activitati libere. A, si sa nu uit mancarea si bautura, deci am petrecere!

Copiii alearga pe culoare, mai se aud scancete cand avionul se zguduie, dar cei mai multi pasageri infofoliti in paturi si cu perne sub cap stau cu ochii pe filme. Unele de-abia au aparut pe ecrane, asa ca e momentul cel mai bun de a deveni cinefil. La doua ore si ceva, apar stewardesele cu mancarea, valuri, valuri – salate cu sosuri, briose, biscuiti, pizza, pui, branza, croissante, sucuri cu tone de gheata. Ma simt ca in vacanta de vara la all inclusive. American Airlines se respecta.

Femeia din fata mea se plange unui flight attendant ca scaunul nu i se rabateaza. Vin doi barbati din crew s-o ajute, dezbat problema cu seriozitatea cu care ar vorbi despre oprirea unui motor, si pentru ca teoria si practica dau cu minus o invita pe femeie intr-un alt loc.

Cand ditamai Boeing-ul 777 cu 300 de oameni la bord aterizeaza de parca ar fi fost asezat cu mana pe pista, oamenii aplauda. E un semn de recunostinta, dar si de usurare. Si curios, nimeni nu se ridica dupa scaun, asa cum fac romanii nostri cand zboara fie si pana la Cluj si se inghesuie pe culoare unde stau minute in sir chiar  inainte de a fi oprite motoarele avionului. Aici toata lumea sta pe scaun. Dupa 11 ore de zbor nimeni nu se mai grabeste. America are timp suficient.

Cand ati cumparat ceva nemaipomenit de mancare ?

De la Paris mi-am cumparat multe alimente, toate mai bune decat cele pe care le gasesc in supermarketurile noastre. Nu avem un pate de ficat ca lumea, niste saratele gustoase sau fursecuri fine. Nu avem. Sa iau de exemplu sunca. Nici un sortiment incercat de mine pana acum nu mi-a placut. Nici scump, nici ieftin, nici laudat obsesiv/agresiv prin reclame. Jambonul lor este delicios. Fursecurile lor au gust fin de vanilie si nu te mai saturi mancandu-le. Saratelele lor cu Camembert sunt un rasfat.

Simt nevoia permanent sa mananc cele mai bune alimente si sunt frustrata atunci cand gustul lor nu este deosebit. Dupa atatia ani de piata libera, de hiper si supermarketuri, de magazinase cu pretentii  ca la mama acasa sau ca la bunica, gasesc cu greu ceva care sa-mi placa. Sa-l iau de pe raft si sa-l mananc cu placere. Am criticat acum ceva timp pe net un magazinas de fite pentru preturile lor. Mi-a raspuns suparat un nene de la ei ca este normal ca mancarea sa fie scumpa, ca doar nu este sapun. Un raspuns idiot. Si a completat, chipurile, intr-o glume fortata: Daca nu aveti bani, sa faceti bine sa va permiteti. Imi venea sa-i spun dobitocului ca intamplator imi permit sa-i cumpar toate produsele din magazinul lui, dar ar trebui sa si merite. Saratelele lor sunt faina si atat, prajiturile sunt superdulci, dulceata afumata.

De fapt, imi pun sperante in fiecare magazinas care isi face reclama si sunt dezamagita de fiecare data. De asta am venit de la Paris cu valiza cu mancare.