De pe străzi luminate

Un bărbat tuciuriu, îmbrăcat destul de curat, se aşază pe caldarâm cu un pahar de plastic în mână şi ori de cate ori trece un turist prin faţa lui îi spune Bonjour de parcă ar revedea un amic. Stau la o terasă şi aştept plat du jour cu gândul că poate de data asta totuşi nimeresc o mâncare mai aproape de gusturile mele. În jur, clienţii, majoritatea pensionari, mănâncă sănătos, carne în toate combinaţiile posibile şi grasă, neapărat. Cerşetorul este întrebat de un turist în vârstă din ce ţară este dar omul dă din umeri uitându-se tâmp la el. Habar n-are engleză iar franceză nici atât, în afară de Bonjour. Bărbatul stă cu bănuţul în aer şi îl întreabă daca este din România, iar cerşetorul, spre satisfacţia mea, spune Bulgaria.

Deşi îmi vine să-i zic ceva amatorului de statistici mă abţin. Dimineaţa la ştiri tocmai se dezbătuse problema romilor din România şi Bulgaria, câţi bani s-au cheltuit aiurea pentru integrarea lor socială şi cât de agresivi au devenit spre disperarea europenilor. Timp de 4 zile în fiecare dimineaţă s-a vorbit pe tema asta, după tragedia micuţei Fiona care a fost gasită moartă, capul de afiş al ştirilor.

(Iar al treilea subiect a fost cel mai nou film al lui Woody Allen, Blue Jasmine, în care Cate Blanchett povestea cum a studiat ea efectul antidepresivelor ca să intre în pielea personajului, dupa mine cel mai bun rol al ei.)

În fine, vine şi mancarea mea, o supă crème delicioasă, urmată de un şniţel cu cartofi prăjiţi îmbibaţi în mult ulei şi foarte săraţi, adică exact ce-mi prescrisese medicul. Cu furculiţa în aer, asist la dialogul ospătariţei care m-a servit cu doi turişti cu părul alb care vor să ştie dacă peştele servit în restaurant este alb. Da, este alb. Dar asta nu-i suficient. De unde a fost pescuit? Din Oceanul Atlantic? Da, îi spune femeia şi nu are succes. Cei doi bătrânei zâmbesc amabil, dau din cap şi spun că ei preferă peştele din Marea Nordului. Hai că asta n-am mai auzit-o, trebuie să caut pe Google să vad de ce e special peştele din Marea Nordului.

Dar n-am timp să mă minunez prea mult că prin fata mea trece o femeie de vreo 70 de ani care agită o flaşnetă, doar-doar cineva i-o pune un bănuţ în cutie. (Când eram mică nu ştiam că la flanşetă se mai spune caterincă şi găseam cuvântul ăsta foarte golănesc.)

Nici Charlie Chaplin care se agită câţiva paşi mai încolo de restaurant nu prea are succes, iar dacă cineva totuşi se îndură să îi pună o monedă în cutie o face cu încetinitorul ca audienţa să îi remarce generozitatea.

Pe străzile inundate de soare şi de atâta bine, pensionarii trăiesc la maxim fiecare clipă iar eu mă gândesc ce gust are bătrâneţea în afara României.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: