Pe vremuri, adica prin 1992, noi, ziaristii, ne luam informatiile pentru gazete direct de la sursa pentru ca nici macar n-auzisem de GSM, iar la telefonul fix dadeam de paznic, adica de secretara, care ne taia cheful de convorbiri cu scuze gen ”Domnul director nu e aici, reveniti”. Daca treceam de vigilenta secretarei, atunci ne petreceam ore bune cu oamenii din institutii care ne explicau mai mult decat voiam, iar noi, constiinciosi, ca sa nu pierdem dovezile de intelepciune, ii inregistram pe caseta de la reportofon pe care o derulam apoi cu grija in forfota redactiei. Odata ajunsi la preopinent, nimeni nu se grabea sa te dea afara din birou si vorbele pareau fara de sfarsit iar tu aveai o singura grija: unde sa le plasezi, pentru ca interlocutorul voia sa fie citat litera cu litera.
Apoi, a aparut emailul si timid am inceput sa trimitem solicitari la care bineinteles ca nu primeam raspuns pentru ca nimeni din administratie nu voia sa dea ceva in scris. Bine, cei mai multi nici nu stiau cu ce se mananca calculatorul, asa ca parea de inteles…Deh, inceputuri..
Pe urma, institutiile s-au organizat si au inceput sa organizeze conferinte de presa la finalul carora puteai sa trimiti in redactie pe fax ce s-a discutat, ca sa fii singur ca vei intra la timp cu o stire in ziar. Si se facea coada la faxul de la Guvern, dupa incheierea briefingului saptamanal, asa ca rapiditatea cu care traduceai cuvintele alesilor era un avantaj de invidiat.
Telefoanele mobile au potentat, firesc, placerea de a vorbi vrute si nevrute doar ca sa te vada invidiosii ce tare esti ca ai o caramida care iti suna pe strada. Si goana dupa numerele de telefon ale alesilor era permanenta, dar nu aveai prea mare succes daca nu-ti recunosteau numarul, asa ca ramanea sms-ul cu care sa-i atragi sa te sune. Intr-un final iti telefona secretara care te invita la domnul ministru si te atentiona ce mare sacrificiu face ca sa te primeasca, deci nu trebuie sa-l tii mult de vorba.
Acum, daca intrebi de un fax prin care sa trimiti o stire dintr-o institutie primesti o uitatura piezisa. Asta daca mai ajungi printr-o institutie, pentru ca munca de teren a cam pierit si ea. Daca vrei sa te intalnesti fata in fata cu alesul, secretara – careia tehnologia i-a diminuat serios autoritatea – se uita la tine mirata: Pai n-aveti mobilul lui?
O data cu afurisenia de Facebook care a scos la iveala toate frustrarile si nevoile de aplauze pe care le tineam inchise in noi am intrat intr-o noua era a comunicarii. Facila, accesibila, superficiala, fara bariere de moralitate.
Asa ca si comunicarea institutionala s-a mutat cu arme si bagaje pe Facebook, raiul clevetitorilor. Conferintele de presa, declaratiile, briefingurile au devenit invechite. Ce rost mai are acum sa umpli o sala de presa pana la refuz – cum se intampla prin anii ”90 la Guvern, atunci cand se tineau sedintele si asteptai declaratiile iluminatilor tarii? Armata de comunicatori pune pe Facebook spusele celor pe care ii slujesc chiar in secunda doi, cu poza, video si tot ce trebuie ca sa te convinga ca omul munceste pentru tine.
Ne vedem tot mai rar, dar scriem mult, comentam fara invitatie, avem oricand ceva de transmis online…Si pentru ca toate rufele sunt la vedere, nici nu mai vrem sa ne vedem la fata pentru ca n-avem ce sa ne mai spunem.
Georgianacapuerde's Blog 