A murit Luchi

Genul programului pe care il urmariti acum nu e drama cum s-ar crede, ci chiar comedie si poate fi vizionat mai ales de parintii care isi indoapa copiii cu versuri de la 2 ani, introducandu-le in repertoriul de papagali in devenire Luceafarul, cu toate cele 98 de strofe aferente. Pe care si eu le-am stiut, dar la o varsta mult prea inaintata ca sa mai constituie subiect pe Youtube, Facebook sau de stiri TV si radio, cred ca prin clasa a X-a cand profesoara nu m-a lasat sa ma laud cu memoria de elefant, ci m-a pus sa reproduc doar scena in care Catalin se intalneste cu domnisoara Catalina. Am livrat totul ca in/la carte, dar nu m-a aplaudat nimeni pentru ca atunci n-aveam alta distractie decat sa invat si am luat un 10 previzibil.

Am facut o paranteza pentru ca n-am fost printre fanii copilei de 2 ani care vorbeste despre nimbul nemuririi, falnicele bolti, nemarginitul orizont si cum se anina cununi de stele, mititica neavand nicio vina ca parintii nu i-au cumparat pana acum o jucarie potrivita varstei si i-au prescris Luceafarul.

Dar ce drept am sa judec asta si ce-i rau in asta?, ar spune unii, deci considerati sterse cuvintele de mai sus, stiti ca sunt sensibila la critici mai ales daca nu sunt ale mele sau cel mult de la gradul intai de rudenie.

Povestea este asadar despre afurisita asta de Luchi care mi-a tras o spaima de nedescris si a atentat la fericirea copilariei proprii. In titlu spunea ca moare, dar ce sa vezi – in text nu era asa, nici vorba de doliu. Pe la 7 de ani se intampla povestea cu Luchi care a dus in mintea mea trista enigma Oare si copiii mor? Pana atunci, din defilarile mortuare de pe strada bunicilor intelesesem ca numai cei batrani mor pentru ca, intr-o logica funciara, si-au trait traiul, si-au mancat malaiul. Era atata resemnare in rostirea vorbelor astea din batrani incat parea chiar ca esti un nesimtit daca n-ai dat ortul popii la timpul confirmat si de Statistica in buletinele despre speranta de viata.

Una peste alta, nu puteam sa deschid cartea si plangeam numai vazand titlul – Luchi murise, aproape ca nici nu-mi mai pasa cum, de parca as fi fost un cititor de ziar antrenat sa culeaga doar stirea esentiala si sa arunce indiferent ambalajul. Si coperta arata o Luchi in floarea varstei, cu potential, dar ce nenorocire se abatuse asupra ei nici nu voiam sa stiu, asa ca am jelit o perioada temeinic si sincer acest suflet nevinovat. Intr-un final, mi-am luat inima in dinti si am citit toata cartea si m-am simtit tradata de Luchi pentru ca nu s-a tinut de cuvant tocmai cand ma obisnuisem cu sentimentul de suparare care mi se parea atat de inaltator si profund. Ce sa vezi, domnisoara era bine mersi, pana la ultima fraza, doar putin trista ca incepuse scoala si nu-i mai spunea nimeni Luchi ci Alexandra, autoarea cartii biografice (Otlia Cazimir, pe numele real Alexandra Gavrilescu) care construise doar o metafora – trecerea de la stadiul de copil rasfatat la cel de elev ascultat si notat. M-am linistit atunci si gandurile mele nu mai mi-au stors lacrimi pentru ca, uite, logica invinsese asa cum era normal si doar batranii aveau in continuare dreptul la moarte.

Le sugerez parintilor sa aiba grija ce le baga pe gat copiilor pentru ca s-ar putea sa ajunga ca mine obsedati de Luchi si sa caute la maturitate pe okazii.ro cartile care le-au bulversat copilaria.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: