Ce bine-mi pare ca nu sunt vedeta…

Da, e bine ca nu sunt vedeta, mondena, celebra si alte adjective din aceeasi gama care se ataseaza numelui si se tin scai de el, obligandu-te sa faci cunoscute natiunii si indeosebi publicului amator de scandal gusturile, drumurile, prietenii, masina, casa si cam tot ce ai in viata. N-as sti sa ma comport in fata invaziei de microfoane care m-ar ataca la fiecare drum la piata, la coafor, la mama, la matusa, in parc si mai peste tot unde m-as duce. Ar trebui sa fac parcarea laterala din prima ca nu cumva sa fiu filmata si facuta de rusine in prime time. Ar trebui sa nu ma cert cu nimeni de teama ca se va razbuna si ma va pari curajos la pont@xxxx, ar trebui sa dau bacsisuri grase ca nu cumva sa fiu facuta zgarcita dupa ce un paparazzo ma va poza absolut intamplator la restaurant si il va trage de limba pe ospatar care ma va da in vileag fara remuscari. (Oricum, daca as fi la Chocolat, nu cred ca as putea sa las ceva consistent pentru ca de-abia as plati nota:) Dar cel mai greu si cel mai greu mi-ar fi sa ma abtin sa ma dau in spectacol daca as fi intrebata Daca imi iubesc copilul, asa cum a fost madam Cornu (din telenovela Cornu&Almasan) chestionata ingenuu de un tanar tocmai venit de pe Marte, unde copiii, se stie, sunt stransi de gat de parinti in floarea varstei. Ce mai, mi-ar fi tare greu, asa ca n-am decat sa-mi conserv ambitios conditia de anonima.

La Chocolat, eleganta rece

Pe Beller, de departe cel mai aglomerat loc este Chocolat, un loc curat, elegant, cu mancare rafinata (genul minimalist care pentru mine inseamna insuficient) si prajituri alese. Preturile sunt pe masura, adica de la mari la foarte mari, serviciul este prompt, baietii care servesc sunt reci si neutri. Genul acela impasibil care stie sa isi faca treaba perfect, precum un robot.
Da, il recomand pentru intalniri mai simandicoase si nu foarte lungi. Nu, nu-l recomand daca chiar va e foame.

Aeroportul Otopeni: dispret si mizerie

Ieri am ajuns pe aeroportul Otopeni pentru a-mi recupera niste prieteni dupa un lung zbor transatlantic. Erau obositi si dornici sa ajunga cat mai repede “acasa”. Au fost izbiti agresiv de mizeria de pe aeroport – pereti murdari, scari pline de noroi, ambalaje de chipsuri si peturi abanonate pe scarile dintre niveluri, de injuraturile soferilor, de claxoanele nervoase ale celor care nu mai puteau iesi intrucat niste tembeli isi abandonasera masinile pentru a se alatura cozii lungi de 20 de metri la plata parcarii. Bineinteles, era un singur ghiseu in care puteai preda jetonul eliberat la intrarea in parcare si unde puteai plati contravaloarea sederii, inclusiv a timpului petrecut la coada, asta ca umilinta sa fie maxima. Plus niste nimeni imbracati in uniforme fosforescente care ramasesera impietriti printre masini, dand dezinteresati din cap la o intrebare simpla: de ce plata nu se face din masina la iesirea din parcare? Si o replica ce da masura resemnarii, venita de la femeia de la ghiseu, abandonata poate de colegele ei de tura si pe capul careia se varsau nervii tuturor soferilor: “Asta e!”
Civilizatia nu si-a facut drum spre aeroportul Otopeni. Strainii sunt dezamagiti din prima clipa de Romania, iar cei care au plecat de aici sunt fericiti ca au facut-o.

Pacaleste-ne frumos si vei castiga!

Cristian Gog, castigatorul de la Romanii au talent,  ne-a pacalit frumos, facandu-ne sa credem ca are puteri supranaturale, ca vine de pe Marte sau ca este o specie aparte de om. Ne-a lasat cu gura cascata folosind o recuzita de 1000 de euro, dupa cum dezvaluie confratii lui, magicienii, risipindu-ne brutal vartejul de uimire care ne luase. Cel de-al doilea castigator – Mihai Petraiche – ne-a spus o poveste trista despre viata lui, intamplata cel mai probabil dupa filmarile porno in care se arata din toate pozitiile, pacalindu-ne si el cu sinceritatea jucatorilor de alba-neagra. Singurul tip autentic a fost liceanul Cristian Leana care n-a facut niciun truc, ci s-a folosit de logica si dexteritate.

Ca intotdeauna, in viata castiga cine poate sa te pacaleasca frumos. E si asta o arta, nu-i asa?

De buna voie si nesilita de nimeni vreti sa va electrocutam fata?

Femeile care vor sa faca primul pas spre un ten cu 10 ani mai tanar trebuie sa incerce metoda de tratament Take Ten. Asta daca nu aveti sensibilitate la “electrocutari”. Eu una n-am rezistat tratamentului decat doua minute pana am simtit cum undele electrice imi muta gura la urechi si atacul de panica da sa se afirme! Curios este ca doamnele care au participat la sedintele demonstrative organizate la Sala Palatului, la expozitia CosmoBeauty, n-au avut nici cea mai mica tresarire, semn ca era ceva in neregula cu ele:)

Oricum, ca sa vedeti cum intineriti aveti nevoie de 10 sedinte. Aparatul minune a fost cumparat pana acum de foarte putine cabinete, poate din cauza pretului – 4.500 euro.

Se spune ca metoda (www.taketen.net) da rezultate foarte bune, muschii faciali sunt intineriti cu 10 ani, autorul – un medic neurolog din Scotia -  sustinand ca e benefica si in cazul pacientilor cu paralizie faciala.

Aflata in trecere pe langa doamnele supuse tratamentului de intinerire, o cosmeticiana ne-a dat un tratament gratuit de executat in fata oglinzii: spuneti in fiecare seara O si X si nu va mai trebuie nici un aparat!

 

 

La Cocosatu – cand legenda fuge de realitate

N-am avut mult timp curiozitatea sa gust cei mai buni mici din Bucuresti pe care ii gasesti, asa cum duduie onlineul, La Cocosatu. Am facut-o de curand si entuziasmul meu alimentat de sumedenia de posturi elogiatoare s-a dezumflat fara drept de apel.

Omul care a construit legenda este fara doar si poate un impatimit, un entuziast, l-am vazut cu ce atentie invartea pe gratar bucatile de carne, cum coordona baietii din jurul lui si ii servea zambitor pe clientii care facusera o coada de 30 de metri. In restaurant insa ospatarii sunt absenti si grabiti sa te serveasca ca sa lasi locul si altora. Comanda vine imediat ce ai lansat-o, musai cu paine, desi nu ai cerut-o. Dar trebue s-o platesti. Mititeii sunt chiar mici si deloc deosebiti. Fata de Caru cu bere, sunt chiar modesti. Oliviera e manjita de otet si ulei, unul ieftin de tot. Salata de varza vine gata taiata si nimic mai mult – nu stiu ce idee e asta sa aduci salata nefacuta si sa pui clientul la treaba. Bucatarul nu stie care sunt proportiile ideale? Cineva mi-a spus ca e vorba de o meschinarie – varza frecata constiincios cu sare, ulei si otet isi reduce la jumatate volumul.

Mititeii sunt acompaniati nu de cartofi prajiti, ci de cartofi copti care sunt mai mult fierti, iar mustarul este indoit asa cum se cuvine.

Da, stiu ca nu trebuie sa ai mari asteptari de la un restaurant modest de cartier, dar parca e prea mare diferenta dintre legenda si realitate.

Beigbeder. Vulgar. Talentat.

Sunt fan Frederic Beigbeder, i-am citit toate cartile, interviurile, ii stiu viata – istorisita de presa si de el, cu sinceritate si autoironie, asa cum a facut-o in cea mai buna carte, Un roman francez.

Dar trebuie sa recunosc ca idolul meu este dus  rau cu sorcova si asta se vede mai ales in Shitter’s Club. E ceva amestecat aici: perfectiunea imaginilor, rafinamentul cuvintelor, mizeria lumii mondene si apogeul vulgaritatilor. Nu te poti supara pe el ca aduna toata promiscuitatea lingvistica si o da in proprietatea personajelor sale, mai mult sau mai putin reale. Pentru ca ce scrie el chiar ar putea exista intr-o lume tot mai afectata de lipsa normalitatii.

Nu va recomand Shitter’s Club daca bunul simt si decenta va caracterizeaza. Nu vi se va potrivi… dar oare cat din realitatea pe care o traim ni se potriveste?

Plimbari de sambata

E ora 9.30 si croitoreasa ma anunta ca trebuie sa vin la proba. Asta dupa ce materialele mele au stat ascunse prin cine stie ce cotlon vreo luna de zile. Ma grabesc sa ajung la marea proba si ma gandesc pe drum de ce aleg  sa-mi complic viata facand atatea drumuri cand puteam sa intru intr-un magazin, sa aleg, sa platesc si sa imbrac. O data pe an fac asta, ii spun prietenei care ma insoteste de parca as vorbi de un pacat care trebuie iertat pentru ca e in doza mica. OK, probez, imi place, mai am inca doua drumuri pentru ca data urmatoare voi proba manecile, deci lucrarea e delicata. Ajung la Miniprix ca sa ma conving ca gasesc din prima 10 rochii fara probleme. Nu gasesc niciuna, ci numai o bluzita incredibil de scumpa. Bluza asta sfideaza numele magazinului si o respect pentru ca se tine tare, are principii.

Luam Bucurestiul la pas si ajungem la Muzeul de Istorie al Romaniei ca sa vedem lucrarea lunii. Engolpionul de la Dinogetia. Exponatul e frumos, nu zic, dar pacatul  e ca nu-i pot rosti numele nici la a doua incercare, iar istoria lui e a naibii de complicata.

Ne mutam cu privirile la expozitia Cutremurul din ’77 si citim ceva incredibil. Ce puteau face bucurestenii in acea seara -  teatru, film, TV…Lista cu ce se intampla in acel moment este incredibil de lunga. Eu eram mica si tipam la tatal meu ca nu vreau sa mor, de parca el ar fi comandat acel cutremur.

Pierdute in contemplari, suntem abordate de un nene care ne anunta ca de doua luni intrarea costa 4 lei. Putem sa platim la iesire, la intrare, dar accesul nu mai e liber. Ministrul a decis asta, suntem anuntate, desi ar fi o sansa sa se revina la intrarea libera in anumite zile. Guvernul asta nou are de facut o gramada de reduceri ca sa ne intre in gratii….

La doi pasi, in Centrul vechi ochim Biserica Stavropoleus pentru un moment pios. Dar zarva de pe strada ne amana planul. Aflam ca se turneaza un videoclip. Verbul asta ma enerveaza de fiecare data. De ce nu spunem, simplu, se filmeaza? Trupa Holograf este inconjurata de tineri, iar Bittman fredoneaza o melodie in timp ce un el si o ea se strang in brate, iar cativa tineri din LalaBand au diverse roluri pe langa ei. Poposim la Caru cu bere unde o singura masa mai e libera. De aici vedem cum decurg filmarile pentru viitorul videoclip, si cum tinerii se tot imbratiseaza cu acelasi foc. In jurul nostru toata lumea a comandat ciolan afumat, ceea ce ma face sa cred ca e la reducere. Dar nu, costa 69 de lei, e imens si sta pe farfuriile a cinci cupluri, toti straini.

Siesta o facem la Hanu cu tei la un nou tur se shopping, unde pun ochii pe o fusta sen-za-ti-o-na-la, cu pliuri in bej, galben, verde si maron. Costa 150 de lei si sunt decisa s-o cumpar. E dragoste electrizanta la prima vedere. Pentru ca nu mai am cash decat 50 de lei, vreau sa completez diferenta cu cardul. Vanzatoarea imi transmite viziunea sefei: aici se plateste ori cu cardul ori cash. Raman ca un copil care a fost descoperit ca nu stie cat face 7 x 8. Nici macar nu ma revolt, asa ca imi las dragostea la prima vedere sa atarne inghesuita de alte fuste pe portmantou. “Am vazut la H&M un model asemanator cu 49 de lei. Tu trebuie sa porti scurt, nu lung… si pliurile alea la prima spalare se fac ferfenita. Oricum, daca vii saptamana viitoare tot aici o s-o gasesti, nu cred sa dea cineva atatia bani pe ea”, ma linisteste prietena mea. Mai adevarat decat asta e ca eu nu m-am indragostit niciodata la prima vedere, ci la a doua, la a treia…si pe viata.

Tie iti pasa?

M-am nascut in sectorul 2 si dupa o scurta migrare prin alte parti ale Bucurestiului am revenit la locul natal. Ca bucuresteanca get-beget nu am cum sa nu vad lucrurile care se infrumuseteaza si cele care se deterioreaza. In acelasi timp constat ca atitudinea civica e inlocuita cu o comoda resemnare.

Asta e, ce sa facem si Nu se poate sunt expresiile care ma enerveaza cel mai mult. Ascund neputinta, lene, relaxare, lasitate, mediocritate. Daca ar fi sa dau un sfat bucurestenilor, acela ar fi sa-si faca auzita vocea. De exemplu, Primaria sectorului 2 primeste sesizari si reclamatii online. In maxim 30 de zile primesti raspunsul. Cred ca in ultimii 7 ani, de cand m-am mutat in sectorului 2, am trimis peste 10 sesizari  primarului Ontanu si 9 au fost rezolvate.

Arata ca iti pasa! Stiu ca suna de parca as fi purtator de cuvant electoral, dar fac parte dintre cei putini care sunt interesati ca si dincolo de patratelul in care locuiesc sa fie bine. La urma-urmei, platim pentru asta, nu-i asa? Uneori se rezolva cu un singur email.

Pastele in Bucovina

As vrea sa scriu multe, dar ma rezum doar la meniul pregatit pentru maine. Contine 26 de feluri de mancare. Daca se mira cineva e bine sa stie ca aici, in Bucovina, mesele de Paste sunt “de poveste”. Cumnata mea, de exemplu, gateste de cateva zile si inca nu a terminat totul. A facut supa de pasare cu taitei, salata de sfecla, sos tzatiki, gratar de pui si carnati, racitura de curcan, sarmale – mici, mici de tot, piept de pui si curcan la tava, peste la tava, friptura de pui cu portofel de cascaval, salata cockteil de legume, salata de peste, salata de conopida, salata de pui si grapefruit, salata de ficat, rasol de pui cu sos de hrean, rulada de pasare, rulada de curcan, prajitura Alcazar, prajitura vieneza, pateuri cu branza, fursecuri de cacao si branza, pasca cu branza, pasca cu smantana, pasca cu ciocolata, inghetata de fructe, cozonac. Nu a gatit pentru un batalion, ci doar pentru cei de-ai casei. Oricum, va fi o premiera in viata mea; probabil ca ma voi simti ca la Master Chef.

Aici, in Bucovina, sarbatorile au un farmec nealterat de agresiunea marketingului.Totul se misca dupa un alt ceas, unul care nu se grabeste si care vrea sa-ti spuna ca minunile simple sunt la indemana tuturor.