Sticle goale cumpărăăăăm

La 7 ani n-aveam de unde să ştiu că nu toţi copiii sunt serviţi la pat cu sandvişuri cu unt şi şuncă de Praga şi cu lapte cald, ca un răsfăţ de duminică. Şi că nu li se spune Buna dimineaţa, prinţesă! De fapt, nici nu-mi băteam capul cu ce e dincolo de uşa noastră până în ziua când a venit ea, o ţigancă cu fuste multe, soioase, cu un miros care te leşina pe loc, plină de gablonzuri ieftine, ţinând în mâini un sac maro pătat de ulei. Era femeia care striga în spatele blocului în fiecare duminică Sticle goale cumpărăăăm şi niciodată nu înţelegeam ce spune. De sus, de la etajul 6, nu vedeam decât o femeie cu păr negru, lung, despletit, care purta un sac ce-i îndoia tot spatele. Poate din cauza asta am fost mirată s-o văd la noi în casă, chemată de mama să ne ia sticlele goale de pe balcon. Iar apoi a devenit de-a casei.

O dată la câteva luni, duminica, apărea la noi şi suna direct la uşă, de parcă ar fi venit să-şi ia salariul. Covorul era iute dat la o parte ca să nu ni-l păteze şi ea mergea spre balcon cu paşi leneşi ca să aibă timp să se uite prin casă şi să mai ne ceară ceva.

Hai, repede, că n-avem timp, o zorea mama şi o supraveghea în timp ce făcea calcule şi tria sticlele goale de lapte, de ulei, de şampanie – aia era cea mai scumpă. Un leu coniţă asta, doi lei asta şi făcea ea o sumă de fiecare dată în avantajul ei iar mama dădea îngăduitor din cap şi primea banii, dornică s-o vadă mai repede plecată. Iar eu stăteam cu ochii nedezlipiţi de ea, fascinată de parcă aş fi văzut un extraterestru şi când îmi întâlnea privirea îi vedeam dinţii de tablă şi faţa negricioasă.

-N-ai nicio jucărie pentru copilul meu?

Şi mă duceam repede în dormitor să-i aduc una în timp ce o mai ruga şi pe mama să-i dea ceva de-ale gurii. De fiecare dată pleca de la noi cu sticle, mâncare şi jucării şi mirosul ei greu de ulei şi murdărie rămânea minute în şir în casă, cu toate geamurile deschise.

Cred că asta a fost prima întâlnire cu sărăcia. Şi ani în şir mi-a fost milă de oamenii ăştia amărâţi şi nefericiţi. Mult mai târziu mi-am dat seama că sunt amărâţi dar nu neapărat nefericiţi.

Şi mi-a trebuit doar o zi în care am stat alături de ei şi am realizat că se bucură de viaţă mai mult decât ştiu eu s-o fac. O zi în care am cărat lemne şi am tot bătut cuie pentru viitoarea lor casă, într-un program internaţional de voluntariat (Habitat for Humanity),  în timp ce ei râdeau din orice prostie, se alergau şi erau tot timpul cu zâmbetul pe buze, fără grija zilei de mâine şi a facturilor la întreţinere.

Naiv, am întrebat din ce trăiesc.

-Mama-soacră e la piaţă, vinde pepeni, ea aduce banul.

-Păi de unde pepeni, că voi n-aveţi?

-Ei, îi furăm.

-Şi apa asta care curge în curte tot timpul, de ce nu o închideţi?

-Oricum n-o plătim că nu-i a noastră.

-Şi e adevărat că voi ţineţi animalele în casele astea pe care vi le construiesc voluntarii?

-Cam da. Că doar n-om băga WC-ul în casă cum zic ei! WC-ul trebuie să stea afară că lui nu-i e frig, dar calului îi e frig.

E atât de simplu ca să-ţi vezi ideile spulberate, să constaţi ca cel pe care îl compătimeşti e mult mai fericit decât ai crezut şi că de fapt, în primul rând, mila trebuie să o îndrepţi către tine. Şi doar dacă îţi mai rămâne ceva din ea, poţi să te gândeşti şi la alţii.

Anunțuri

Dupa 25 de ani

..e ca si cum te duci cu emotiile la examen…oare cum o arata acum vechea ta prietena? vechea, ce urat suna, dar chiar asa, nu mai e o tinerica fasneata si nazdravana…sa tot fie vreo 25 de ani…

oare cum o arata? o fi mai grasa, mai incercanata, mai daramata? oricum, sigur nu te-a detronat, doar tu ai fost ani in sir invidiata, podiumul e déjà ruda ta buna…

si vine…si atunci iti dai seama cum timpul te trage de maneca si te duce inapoi, te baga intr-o spirala naucitoare cu forta doar ca s-o vezi pe ea,proaspata, fina, luminoasa.
ei, sigur, nu vezi bine… stai sa vina mai aproape ca imediat incepi sa-i numeri ridurile alea urate si adanci, si ochii tai se transforma in lupe dornice sa intre in pori, dar nu…ea vine si e superba, slaba, cu tone de sex appeal, cu un abdomen ca o masa de calcat, impecabila in costumul ei rosu, decent decoltat.
mai, o fi ajuns actrita, iti zici, dar parca nici asta nu mai e o scuza.
au trecut 25 de ani pe langa ea, ani care au ocolit-o, de parca ea ar fi zana din poveste si tu ai primit fara sa stii rolul vrajitoarei antipatice careia turnul de control ii joaca feste, doar-doar o cadea de pe matura aia anemica. si zambetul tau devine sters si neconvingator. te simti deodata ca o baba rablagita, care nu mai are dreptul sa iasa pe strada pentru ca toti o vor arata cu degetul.
draga mea, eu de 10 ani stau prin cabinete estetice, dar merita, nu?

si probabil, in gand, a completat: uite, pentru figuri din astea, ca a ta, dau eu banii…

Scrisoare pentru tataie

Tataie, e ziua ta. Sunt atatia ani de cand te-ai nascut ca mi-e greu sa-i mai numar si la urma-urmei de ce m-ar interesa cand pentru mine tu nu ai varsta? Sper ca esti bine langa mamaia mea draga si ca din cand in cand te mai uiti si aici, pe pamant, ca sa vezi ce mai facem – si eu, si Melela, copiii, mami, Florin si toti ai nostri care te-au “prins” putin sau care doar au auzit ca ai stat pe pamantul asta opt decenii, din 1910.

Da, cred c-ai vazut ca nu-i tocmai bine, ca totul a luat-o razna, sistemul e cariat si nu sunt medicamente sa-l insanatosim, sunt Ei si Noi si n-ar trebui sa ne pese daca EI nu ne-ar pune viata in pericol,  ne zbatem pentru dreptate, pentru bani si ne ruinam in fiecare zi sanatatea, vrem tot mai mult si capatam tot mai putin si asta ne face invidiosi, ne oboseste si ne inraieste.

In vremurile tale era totul mai calm, mai sincer, mai curat. Aveai rude multe ca nici nu mai era loc de prieteni, dar pe tine toata lumea te iubea. Cand stateai cu mamaia pe bancuta de pe Nicolae Canea, la numarul 16, toti de pe strada te salutau si stateau cu tine la povesti.  Ce mai faci, nea Petrica? Cand mai punem si noi o masa cu lautari? Si finii veneau cu cocosi, rudele cu vin rosu si tineai masa mare in curte, cu muzica si chiuituri.

Habar n-aveam ce inseamna alienare, anxietate, depresie. Si iti amintesti cand prajeai tu carne la focul de lemne, aromata cu usturoi din gradina, si apoi o rasturnai cu tot cu ulei in farfurie si noi intingeam cu mamaliga  si habar n-aveam de E-uri, dieta, colesterol, risc de infarct…Nu stiam multe si d’asta viata n-avea limite.

De cand te-ai dus, astia de ne conduc si-au creat o lume a lor, iar noi, cei multi, zbieram in strada sau ii injuram pe Facebook. Ar fi greu sa-ti explic ce inseamna o retea de socializare. Cum sa-ti zic, asa, simplu, oamenii nu se mai vad fata in fata si isi scriu de la distanta si mesajul lor e citit imediat. Nu stiu cum iti pare asta, dar trebuie sa stii ca ne-am facut o lume tare democrata, doar cu degetele. Apasam tot timpul niste taste si injuram in lumea noastra, dimineata, la pranz si seara.

Nu-i prea bine, tataie, mie nu-mi plac vremurile astea cu atata rautate, coruptie, cu faliment, somaj…Of, iar incep sa scriu pe limba mea – poate te intrebi ce-i coruptia, somajul, falimentul. Tu nu le-ai trait. Pe vremea ta, cel mai mare rau a fost sa te duci la razboi fata in fata cu dusmanul. Bine ca te-ai intors intreg si ma tot intreb de ce naiba nu ti-au dat si tie un grad? Sa arat acum poza prietenilor mei si sa le zic: Uite-l pe bunicul meu, a luptat in batalia de la Stalingrad, in 1943 si l-au facut general.

Stii ca noi avem o multime de generali? N-au dus niciun razboi, n-au facut nicio fapta de vitejie. Izmenari cu girofar, cum le spun oamenii care au iesit in strada. Stam ce stam la taste dar uneori, cand nu mai putem si paharul se umple, iesim in strada. Acum, ai vazut si tu, au murit o multime de tineri si cu greu i-am urnit de pe scaune pe vinovati.

Nu-mi place, tataie, lumea de acum. D’asta, de multe ori, nici nu mi-e frica de sfarsit. Doar de despartirea de omul meu drag si de copilul meu frumos si bun, si de cei cativa care au mai ramas langa mine, dar si pe ei o sa-i revad candva. Asa ca daca va fi sa am si eu o moarte intamplatoare sau anuntata, o sa fiu iar cu tine si cu mamaia, vom fi iarasi noi trei cu dragostea noastra perfecta, nezdruncinata si atat de intensa ca ma hranesc si acum din ea. Pentru ca in preajma voastra, totul era atat de bine ca nu mai aveam nevoie nici de mancare, nici de vorbe, nici de haine. Doar ne priveam in ochi si pana si cerul se minuna de iubirea noastra.

La multi ani, tataie drag!

Tara lucrului prost facut, pas cu pas

Ce se mai revolta dom’ presedinte ca sloganul tarii asteia pe care o are in mana este „lasa, ca merge si asa”! Ce mandru e dom’ Banicioiu cand spune ca autoritatile si-au facut datoria! Cum se baga si dom’ Oprea in seama, convins ca gata, prostimea a uitat ce-a facut el… Ce nefericit trebuie sa fie Piedone ca i-a cazut beleaua asta pe cap, tocmai cand incepuse antrenamentul pentru Primaria aia mare.

Ce-o sa se descopere? Previzibil. Unii au primit spaga ca sa inchida ochii. Nu-i nimic nou sub soare.

Dar cat de cretin poti sa fii, tu, patronule de la Colectiv, sau voi, asociatilor – ca inteleg ca sunteti niste oameni educati, poate cu suflet generos si de treaba – cum ati lasat 500 de oameni intr-o incapere cu o usa si ati mai permis si un joc mortal cu artificii de doi bani?

Omor calificat va fi incadrarea pentru proprietarii localului, se spune, dar cum se simt functionarii aia ai statului care trebuiau sa inspecteze localul, de ce se balbaie Piedone cand e intrebat de activitatea celor pe care ii conduce? Ce-au pazit oamenii aia?
Evident ca stim cu totii ca in tara asta care il revolta periodic pe herr Iohannis, banul e la putere.

Din tot sufletul mi-e mila de acei parinti a caror viata a fost distrusa de nepasarea celor care ar fi trebuit sa le ofere siguranta copiilor lor. Mi-e mila de ei si mi-e mila de mine ca dupa 25 de ani de la revolutie, in care alti copii au murit aiurea, dar ce mai conteaza asta cand exista cuvantul prescriere, lucrurile merg mai rau ca niciodata.

Urâtă Românie, urâte vremuri…

PS Acum cateva zile, intr-o sedinta a Grupului de Initiativa Floreasca, ne revoltam fata de construirea unei noi cladiri care va fi ingramadita intre blocuri, la nici 50 de centimetri distanta de ferestrele oamenilor. Un inconstient a dat aprobare pentru grozavia de pe Garibaldi 26 si nu s-a gandit ca, poate intr-o zi, aici va izbucni un incendiu. Masina de pompieri nici n-ar avea pe unde sa intre. Ce va urma? Un buchet de flori, o lumanare, niste comitete si comitii si cam asta e…Ghinion!

 

 

De vorba cu bancherii…

Baiatul din fata mea are vreo 25 de ani, maxim, si lucreaza de doi ani in renumita banca X (de ce sa-i dau numele, ca nu mi-au gresit cu nimic?). E genul ala care sta peste program fara sa se planga vreodata si ii urmareste pe cei care pleaca la 6 pm si care sigur nu vor fi promovati pentru ca se tot grabesc sa ajunga acasa, la familie. Ce tampenie! De parca promovarea vine de la nevasta si copil…In fine…

Asadar, inteleg din spusele lui ca dupa ce a strans vreo doi ani vechime a fost pus sa-i instruiasca pe absolventii de finante care vor sa faca internship la ei in banca. Sunt varza toti, e concluzia la care a ajuns tanarul si o spune nu cu suparare, ci cu mandrie. Vezi, Doamne, e greu sa ajungi la nivelul lui iar pustii astia nu prea un sanse.

Si e nevoie de mult cap in banca, experienta, atentie. Nu le gasesti usor.

Si atunci de ce nu angajati oameni mai in varsta?, intreb si eu.

Doamne-fereste, se apara baiatul, de parca l-as fi injurat. N-avem ce sa facem cu batrani ca aia fac pe desteptii, greu ii scoti din ale lor. Maxim 35 de ani, cu mai mult nu lucram, n-avem nevoie. Si rade superior, ca si cum varsta de 40 de ani e o boala grava de care el nu se va molipsi.

Si tanara care il insoteste la evenimentul unde ma aflu prezinta banca cu balbaieli, vorbind aiurea, dar cu zambetul pe buze si cu fusta scurta. Si asta se retine, nu ce-a vrut sa spuna duduia. Aia batrani or sti cum sa vorbeasca, or sti sa transmita informatia dar nu raman pe retina clientului. Iar clientul cu frumusete se tine.

Asta a fost concluzia mea, n-a mai zis-o baiatul, desi sunt sigura ca nu m-ar contrazice.

Daca vedeti in banca vreun batran, adica unul la vreo 40 de ani si ceva, cu par grizonant si ochelari, sa stiti ca sigur traieste o drama intre atatia tineri atragatori, fara fire albe si fara ochelari. Sau e si el pila cuiva important si atunci chiar nu mai conteaza cati ani are, desi pe la colturi tot tataie i se spune.

Premiile Parerea mea

WinnerPremiul „Cu voi Romania are o sansa!”Mi-e drag de oamenii care se lupta sa-si apere drepturile, nu se tem si nu fac parte din corul comod al lasilor si tacutilor, care sunt curajosi si vor sa indrepte tara asta anormala in care e vorba de EI care ne baga mana in buzunar si traiesc bine si de NOI care suntem luati de prosti. Simona Niculescu a castigat un proces important cu Primaria din Baiculesti care este obligata sa-i plateasca drumul spre casa cu un autoturism de teren, singurul cu care poate ajunge intr-o localitate pretins europeana. In loc sa moara de rusine ca nu a fost in stare sa faca un drum ca lumea, primarul contesta decizia judecatoriei. Bravo, Simona!

Un om minunat este si Erwin Albu in Codlea, un simbol al luptei pentru o tara normala. Zici ca sunt la 1944, asa ma simt cand scriu lucrurile astea:)…Si tot la capitolul oameni care trebuie aplaudati este si Dragos Patraru de la TVR care face o emisiune curajoasa si spune lucrurilor pe nume, cu haz si inteligenta.

basPremiul „Dorel nu se predă!”. GDF Suez care isi schimba numele acum in Engie (o alegere neinspirata dupa mine, ma gandesc ca-i o trupa rock sau incep sa fredonez Angie a lui Rolling Stones) a hotarat prin firmele cu care lucreaza  sa schimbe tevile de gaz si bine face. Proastă este insa lucrarea realizata de terti care a dat un aspect sinistru strazilor. Tevile galbele sunt aeriene si nu subterane, pentru ca asa-i frumos, s-o fi gandit arhitectul, inginerul sau mama naibii stie cine a facut proiectul. De exemplu, in Floreasca, toata casele au fost dotate cu tevi la vedere, total inestetice, dar cui ii mai pasa de asta intr-un oras in care cladirile de epoca se amesteca nefericit cu cele de sticla, in care asfaltul este spart mai peste tot de parca ar fi de sticla, in care  din blocuri se desprind bucati de tencuiala care baga oameni in spital, oras care nu are o centura ca lumea si lista poate continua pana maine.

Jos cu planurile!

Prima oară când am fost întrebată de un străin care mă intervieva ce planuri am peste 5 ani m-am uitat la el mirată să văd dacă chiar vorbește serios, iar când am văzut că nu-și schimbă figura, am dat și eu un răspuns la repezeală: să fiu cineva important în lumea asta.

De atunci, m-am gândit constant să-mi fac planuri pentru o mulțime de ani, inclusiv să-mi cumpăr bilete la avion pentru concediul din nu știu care vară, într-o nu știu care țară, vorba cântecului. Și așa am trăit ani în șir, cu spaima că am atâtea de făcut încât n-o să-mi ajungă anii și va trebui să-i lungesc prin nu știu ce artificiu supranatural.

După ce m-a văzut cum am intrat vijelios în obositoarea cursă de ridicare cu forța a IQ-ului și EQ-ului, cineva, acolo sus, s-a gândit să mai mă liniștească și să mă scoată din coloana maratoniștilor. De atunci timpul îl măsor în zile și pare lung și liniștit, ca după o furtună care și-a luat tributul și a plecat indiferentă mai departe.

Renunțările la vis nu-s o înfrângere, cum spunea Radu Gyr, ci pauza binemeritată care te ajută să trăiești ziua de azi mai intens decât un teanc de ani în care ai alergat după himere.