Sticle goale cumpărăăăăm

La 7 ani n-aveam de unde să ştiu că nu toţi copiii sunt serviţi la pat cu sandvişuri cu unt şi şuncă de Praga şi cu lapte cald, ca un răsfăţ de duminică. Şi că nu li se spune Buna dimineaţa, prinţesă! De fapt, nici nu-mi băteam capul cu ce e dincolo de uşa noastră până în ziua când a venit ea, o ţigancă cu fuste multe, soioase, cu un miros care te leşina pe loc, plină de gablonzuri ieftine, ţinând în mâini un sac maro pătat de ulei. Era femeia care striga în spatele blocului în fiecare duminică Sticle goale cumpărăăăm şi niciodată nu înţelegeam ce spune. De sus, de la etajul 6, nu vedeam decât o femeie cu păr negru, lung, despletit, care purta un sac ce-i îndoia tot spatele. Poate din cauza asta am fost mirată s-o văd la noi în casă, chemată de mama să ne ia sticlele goale de pe balcon. Iar apoi a devenit de-a casei.

O dată la câteva luni, duminica, apărea la noi şi suna direct la uşă, de parcă ar fi venit să-şi ia salariul. Covorul era iute dat la o parte ca să nu ni-l păteze şi ea mergea spre balcon cu paşi leneşi ca să aibă timp să se uite prin casă şi să mai ne ceară ceva.

Hai, repede, că n-avem timp, o zorea mama şi o supraveghea în timp ce făcea calcule şi tria sticlele goale de lapte, de ulei, de şampanie – aia era cea mai scumpă. Un leu coniţă asta, doi lei asta şi făcea ea o sumă de fiecare dată în avantajul ei iar mama dădea îngăduitor din cap şi primea banii, dornică s-o vadă mai repede plecată. Iar eu stăteam cu ochii nedezlipiţi de ea, fascinată de parcă aş fi văzut un extraterestru şi când îmi întâlnea privirea îi vedeam dinţii de tablă şi faţa negricioasă.

-N-ai nicio jucărie pentru copilul meu?

Şi mă duceam repede în dormitor să-i aduc una în timp ce o mai ruga şi pe mama să-i dea ceva de-ale gurii. De fiecare dată pleca de la noi cu sticle, mâncare şi jucării şi mirosul ei greu de ulei şi murdărie rămânea minute în şir în casă, cu toate geamurile deschise.

Cred că asta a fost prima întâlnire cu sărăcia. Şi ani în şir mi-a fost milă de oamenii ăştia amărâţi şi nefericiţi. Mult mai târziu mi-am dat seama că sunt amărâţi dar nu neapărat nefericiţi.

Şi mi-a trebuit doar o zi în care am stat alături de ei şi am realizat că se bucură de viaţă mai mult decât ştiu eu s-o fac. O zi în care am cărat lemne şi am tot bătut cuie pentru viitoarea lor casă, într-un program internaţional de voluntariat (Habitat for Humanity),  în timp ce ei râdeau din orice prostie, se alergau şi erau tot timpul cu zâmbetul pe buze, fără grija zilei de mâine şi a facturilor la întreţinere.

Naiv, am întrebat din ce trăiesc.

-Mama-soacră e la piaţă, vinde pepeni, ea aduce banul.

-Păi de unde pepeni, că voi n-aveţi?

-Ei, îi furăm.

-Şi apa asta care curge în curte tot timpul, de ce nu o închideţi?

-Oricum n-o plătim că nu-i a noastră.

-Şi e adevărat că voi ţineţi animalele în casele astea pe care vi le construiesc voluntarii?

-Cam da. Că doar n-om băga WC-ul în casă cum zic ei! WC-ul trebuie să stea afară că lui nu-i e frig, dar calului îi e frig.

E atât de simplu ca să-ţi vezi ideile spulberate, să constaţi ca cel pe care îl compătimeşti e mult mai fericit decât ai crezut şi că de fapt, în primul rând, mila trebuie să o îndrepţi către tine. Şi doar dacă îţi mai rămâne ceva din ea, poţi să te gândeşti şi la alţii.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: