Posts Tagged ‘decembrie 1989’

Cum am fost învinsă la Revoluţie

Încerc să-mi pun pe hârtie câteva amintiri despre ce s-a întâmplat în decembrie 1989 ca să nu fiu luată prin surprindere atunci când mi se vor lua interviuri în calitate de veteran al Revoluţiei. În optimismul meu cronic, sigur că la 90 de ani voi fi fericita beneficiară a unui guvern mai sensibil care îmi va acorda şi o distincţie pentru merite deosebite la desăvârşirea Revoluţiei în direct.
Reporterii viitorului mă vor privi cu maximă curiozitate, în timp ce eu le voi povesti, făcând uz de imaginaţie, cum m-am luptat pe străzile Bucureştiului şi cum am biruit inamicul (inamicul fiind o figură de stil, desigur).
N-ar fi deloc drăguţ să le spun că la Revoluţie am bântuit aiurea pe străzi pentru că n-am înţeles cine pe cine organizează şi cărui grup să mă ataşez, că m-am speriat de debandada de la metrou în care fiecare suspecta pe oricine, de focurile de armă trase de niciunde către nicăieri, de felul în care unii se proclamau şefi şi făceau tabelaşe cu nume, împărţind responsabilităţi de genul “Tu stai de şase acolo. Tu fii cu ochii pe ăla negru care se scarpină pe cap”.
Eram curioasă să văd duşmanii furioşi la orizont, apărând cete-cete ca în poveştile cu Ştefan cel Mare. În curtea televiziunii, un revoluţionar cu ecuson de la TVR împărţea furci şi cazmale, în aşteptarea LOR. Aveam în minte Răscoala de la 1907, aşa cum apărea în pictura lui Octav Băncilă din cancelaria școlii mele, cu ţăranul acela cu mustaţă neagră şi ochi răi care aleargă în iţari albi şi în cămaşă albă strânsă la brâu, lăsând în urmă luptători agonizând. Dar ei, duşmanii timpurilor mele, nu mai apăreau, ceea ce mă făcea să cred fie că sunt dezorganizaţi, fie că nu au recuzita potrivită ca să ne bage în sperieţi. Noaptea încă nu venise. Era şi muzică şi haos şi mulţi oameni ai străzii apăruţi brusc din pământ, cu sticle de băutură în mână, exaltaţi că, în sfârşit, primiseră şi ei un rol de figuranţi într-o piesă cu autor necunoscut.
Îmi amintesc că pe 22 decembrie dimineaţa, după o noapte petrecută după sobă, de frică să nu-mi intre un glonţ nepoftit în casă, am hotărât să dau piept cu Revoluţia ca free-lancer, ca să am şi eu ce povesti copiilor şi nepoţilor pe care îi voi avea, aşa că m-am dus plină de eroism la Televiziune. Curajul meu nebun s-a ofilit brusc când am auzit focuri de armă şuierându-mi peste cap. Se trăgea bezmetic din clădirea Televiziunii către vila de pe Dorobanţi, colţ cu Teheran. Acolo, în vila aceea cărămizie, era cineva. Undeva, în Televiziune, era altcineva. Personajul bun şi cel rău. Brusc, am fost trasă de câţiva băieţi jerpeliţi sub o maşină în care ne-am pitit într-o frăţie adhoc. Îmi venea să strig “Piua, opriţi focul, că nu mai pot cu oamenii ăştia care vor să se omoare între ei”, dar la război, ca la război, trebuie să taci şi să înduri. N-am avut curaj să strig nimic, ci am ieşit tiptil de sub maşină la prima pauză de focuri, înainte de a fi victima unui război de neînțeles şi am luat-o la fugă, speriată, pe strada Teheran, în timp ce gloanţele îşi reluaseră zborul.

Şi uite cum am stricat bunătate de poveste spunând adevărul nemachiat despre un moment atât de important din istoria ţării mele. Dragi viitori nepoţi, acte de vitejie pură vedeţi doar în filme, iar dacă sunteţi fraieri puteţi să le faceţi chiar voi cu preţul vieţii. Eu vă spun că nu merită şi mărturie stau sutele de cruci din cimitir ale eroilor fără nume care şi-au dat viaţa pentru NIMIC.

Anunțuri

Cum am fost învinsă la Revoluţie sau o poveste de (ne)spus la 90 de ani

Încerc să-mi pun pe hârtie câteva amintiri despre ce s-a întâmplat în decembrie 1989, ca să nu fiu luată prin surprindere atunci când mi se vor lua interviuri în calitate de veteran al Revoluţiei. În optimismul meu cronic, sigur că la 90 de ani voi fi fericita beneficiară a unui guvern mai sensibil, care îmi va acorda şi o distincţie pentru merite deosebite la desăvârşirea Revoluţiei în direct.

Reporterii viitorului mă vor privi cu maximă curiozitate, în timp ce eu le voi povesti făcând uz de imaginaţie cum m-am luptat pe străzile Bucureştiului şi cum am biruit inamicul (inamicul fiind o figură de stil, desigur).

N-ar fi deloc drăguţ să le spun că la Revoluţie am bântuit aiurea pe străzi pentru că n-am înţeles cine pe cine organizează şi cărui grup să mă ataşez, că m-am speriat de debandada de la metrou în care fiecare suspecta pe oricine, de focurile de armă trase de niciunde către nicăieri, de felul în care unii se proclamau şefi şi făceau tabelaşe cu nume, împărţind responsabilităţi de genul “Tu stai de şase acolo. Tu fii cu ochii pe ăla negru care se scarpină pe cap”.

Eram curioasă să văd duşmanii furioşi la orizont, apărând cete-cete ca în poveştile cu Ştefan cel Mare. În curtea televiziunii, un revoluţionar cu ecuson de TVR împărţea furci şi cazmale, în aşteptarea LOR. Aveam în minte Răscoala de la 1907, aşa cum apărea în pictura lui Octav Băncilă, cu ţăranul acela cu mustaţă neagră şi ochi răi, care aleargă în iţari albi şi în cămaşă albă strânsă la brâu, lăsând în urmă luptători agonizând. Dar ei, duşmanii timpurilor mele, nu mai apăreau, ceea ce mă făcea să cred fie că sunt dezorganizaţi, fie că nu au recuzita potrivită ca să ne bage în sperieţi. Noaptea încă nu venise. Era şi muzică şi haos şi mulţi oameni ai străzii, apăruţi brusc din pământ, cu sticle de băutură în mână, exaltaţi că în sfârşit primiseră şi ei un rol de figuranţi într-o piesă cu autor necunoscut.

Îmi amintesc că pe 22 decembrie dimineaţa, după o noapte petrecută după sobă, de frică să nu-mi intre un glonţ nepoftit în casa de pe Amiral Bălescu, la doi paşi de vila Ceauşeştilor, am hotărât că trebuie să dau piept cu Revoluţia ca free-lancer, ca să am şi eu ce povesti copiilor şi nepoţilor pe care îi voi avea, aşa că m-am dus plină de eroism la Televiziune. Curajul meu nebun s-a ofilit brusc când am auzit focuri de armă şuierându-mi peste cap. Se trăgea bezmetic din clădirea Televiziunii către vila de pe Dorobanţi, colţ cu Teheran. Acolo, în vila aceea cărămizie, era cineva. Undeva, în Televiziune, era altcineva. Personajul bun şi cel rău. Brusc, am fost trasă de câţiva băieţi jerpeliţi sub o maşină în care ne-am pitit într-o frăţie adhoc. Ştiu că în afară de-o frică imensă, cel mai greu mi-a fost să suport mirosul vecinilor de adăpost, lipiţi de mine, care sigur nu mai văzuseră apa de cel puţin un an de zile. Îmi venea să strig “Piua, opriţi focul, lăsaţi-mă să respir, că nu mai pot cu băieţii ăştia care vor să mă omoare”, dar la război, ca la război, trebuie să taci şi să înduri. N-am avut curaj să strig “Stop joc!”, ci am ieşit tiptil de sub maşină la prima pauză de focuri, înainte de fi victima unui război bacteriologic întâmplător, şi am luat-o la fugă, disperată, pe strada Teheran, în timp ce gloanţele îşi reluaseră zborul.

Nu-i aşa că asta nu-i poveste de spus la un interviu? Păi tocmai din cauza asta o voi transforma. Eu nu mă grăbesc să omor adevărurile, dar vreau să creez o poveste frumoasă pentru posteritate şi chiar dacă n-am fost o revoluţionară, voi fi. Nu de alta, dar şi stră-stră-nepoţii noştri vor avea nevoie de eroi. Chiar şi contrafăcuţi.