Cred ca aveam vreo 8 ani cand am trecut prima oara prin stresul de a ma afisa pe o scena, in fata copiilor si parintilor veniti la petrecerea de sfarsit de an a scolii. Am spus la microfon, cu dictie si implicare, facand uz de gesturi indelung repetate in fata mamei, Bivolul si cotofana de George Toparceanu.
Ce-ai crezut tu oare javra? Au crezut-ai ca sunt mort?
Si am aratat cu degetul acuzator spre invatatoare, singurul chip cunoscut din primul rand de oameni care ma ascultau. N-a fost cu intentie si nici nu stiu daca a luat-o personal. Atunci nu aveam in dictionar expresia asta, cert e ca mi-am facut treaba asa cum a dorit mama mea. Daca as fi fost intrebata ce as fi vrut cu adevarat in acel moment de ridicare in slavi, as fi spus ca vreau acasa, sa citesc pentru a treia oara Inima de copil, si nicidecum pe scena. Nu mi-am dorit sa fiu o vedeta aplaudata. Dar mama mea, care a cochetat cu toate artele, si-a pus mari sperante in mine. Pacat. Eram atat de putin atrasa de marire pe cat de mult era mama sa devin vedeta.
La insistentele ei pe langa tot felul de profesori, primeam constant roluri care ma fortau sa stau pe scena – ba un cantec, ba o poezie in araba, ba la cor, ba cu vioara pe care o uram. Stresul era atat de mare incat aplauzele nici nu le mai auzeam. Cred ca multe lucruri pe care le-am facut in copilarie nu mi-au placut, dar asa era bine – asta aflam de la neamurile care ma tot recompensau cu pupaturi si felicitari.
Cred ca de atunci am invatat lectia ca ceea ce vrei poate fi nemeritat de diferit de ceea ce trebuie sa faci.
Ca sa nu-mi dezamagesc rudele, invatam aproape in fiecare zi ceva din Toparceanu sau Eminescu, cantam muzica usoara si populara, si vai, nu-mi iesea deloc sam-diri-diri-diri-diram. In tabere ma afirmam din oficiu, impinsa de un resort inexplicabil. Cantam Vivat torero, cu o coregrafie realizata adhoc de colegi din public, ajutati de cearsafurile gri luate de pe paturile de campanie din tabara, pe post de pelerine rosii. Asa stiam atunci, ca taurul vede rosu orice i-ai face, desi in realitate, este enervat de miscarea pelerinei. Primeam bisuri si aplauze intr-o perioada in care sintagma “mica vedeta” nu era folosita deloc, asa ca eu eram recompensata cu banalul “cantareata”.
Venea vreo petrecere la scoala? Nici macar nu mai eram intrebata. Invatatoarea spunea: Va participa Georgiana si cine mai doreste.
Multi ani mai tarziu m-am dus sa fac teatru tot dintr-un impuls atavic. Experienta de pe scena, una adevarata, nu mi s-a parut deloc extraordinara, emotiile anihilandu-mi momentele de bucurie. Nu, nu sunt facuta pentru scena, mi-am zis pentru a mia oara. Acum vreau sa iau cursuri de public speaking si imi dau seama ca toate incercarile astea sunt pentru a-mi depasi limitele, si nu pentru a-mi face pe plac. Sau poate o fac pentru ca o parte din mine inca se zbate sa-i ofere mamei, acum, la batranete, satisfactia ca fata ei a ajuns acolo unde ea nu a putut.
Georgianacapuerde's Blog 