Să mă căsătoresc cu filosoful? (II)

Sib trăia modest şi plat în vila lui cu cinci camere – un fel de a spune „a lui” – pentru că era moştenirea primită de la bunica din partea mamei, care murise în Italia la 90 de ani, după o viaţă trăită într-o falsă austeritate monahală.

Venice, sora lui mai mică, fusese botezată chiar de “săraca” bunică din Italia, pentru că aşa o compătimea toată familia, neştiind că avusese sursele ei constante de venit, mai exact, se ocupase cu ghicitul în cărţi şi în cafea, promiţând femeilor din înalta societate italiană, acolo unde trăise cea mai mare parte a vieţii ei aparent liniştite, că îşi vor recupera soţii care le părăsiseră. Şi pentru că banii se scot uşor din prostia semenilor, oriunde pe planetă, bunica devenea de la an la an tot mai înstărită, deşi în viaţa de zi cu zi poza ca o victimă a vremurilor de după război.

Nimeni nu îşi imaginase că biata Otilia, o fostă croitoreasă din Focşani, trupeşă şi guralivă, reuşise graţie harului ei de a păcăli oamenii cu cel mai sincer zâmbet pe faţă să facă investiţii imobiliare. Un apartament splendid în Veneţia, pentru nepoţica ei favorită Venice, o casă cochetă chiar în centrul Romei pentru unica ei fiică, Maria, şi o vilă cu două etaje în Bucureşti, în cartierul Domenii, pentru toată familia. Plus bijuterii, tablouri de valoare şi alte fineţuri care nu cadrau cu profilul ei de femeie simplă. Din fericire, nimeni din familie nu moştenise remarcabila duplicitate a bunicii, care una spunea şi alta mânca.

Sib nu cunoştea decât drumul drept. Juca cinstit în viaţă, ca tatăl lui. Acesta se mutase de doi ani la Roma, ca ajutor pentru mama lui Sib, care lucra pentru o asociaţie internaţională, ca profesoară la o şcoală pentru ţiganii români care voiau să-şi facă o nouă viaţă în Italia.

Căsnicia părinţilor era una de poveste şi Sib credea cu tărie că nu va avea niciodată norocul unei căsnicii ca a lor, pentru care iubirea se păstrase la fel de intensă şi după 30 de ani.

El se născuse ghinionist. Singura dată când tatăl lui greşise în viaţă fusese chiar în ziua naşterii lui. O greşeală, o scăpare, o fază amuzantă, nu ştiuse niciodată cum să numească ceea ce i se povestise. Pur şi simplu taică-su se dusese beat la starea civilă şi în gura mare strigase cu limba împleticită că pe băiatul lui îl va chema Sibian.

– Sibian? Sunteţi din Sibiu?, s-a mirat funcţionara, înainte de a scrie caligrafic numele nou-născutului.

– Ce legătură are Sibiul cu fi-miu?, i-a replicat inginerul Dimitrie, cu o siguranţă blândă, dar sub efectul nefast al vinului de care nu se despărţise de când îi născuse nevasta, şi care îi învălmăşea cuvintele.

– Păi m-am gândit că dacă îl va chema Sibian vreţi să vă amintiţi de locul dumneavoastră de naştere, a insistat femeia încă nedumerită.

Taică-su era însă prea fericit ca să contrazică o funcţionară atât de drăguţă, aşa că îi spuse râzând:

– Sibian, cine a zis Sibian? Silvian, frumoasă doamnă, voiam să zic. Sibian, ei, hai că m-am contaminat, he, he, dar şi Sibian e frumos. Parcă suntem din bancul ăla cu tipul care se duce să-şi ia coletul de la Poştă. Îl ştiţi, nu?

– Nu-l ştiu, îi răspunse femeia, déjà amuzată, în timp ce stătea indecisă cu tocul în mână şi cu certificatul necompletat în faţă.

– Cică un tip se duce să ridice un colet şi îi spune poştăriţei că a primit pachetul pe numele Petre.

– Petre, fără „i”, îi atrage atenţia.

Femeia, mirată, zice:

– Păi numele dumneavoastră nu are litera „i”.

– Păi nu v-am spus şi eu asta?

Toate colegele femeii începuseră să râdă, iar în veselia generală certificatul fusese scris. Sibian Dimitrie. Când mama văzuse numele fiului pe care deja îl alinta Silvănuţ, înmărmuri. Îl trimise înapoi să refacă certificatul, dar paşii pe care trebuia să-i urmeze erau prea complicaţi. Birocraţia învinsese. Iar Sibian devenise imediat Sib, pricopsindu-se cu o prescurtare de la un nume care nu era al lui. Iar faza asta îl obsedă ani în şir, pentru că în mintea lui era un semn că s-a născut ghinionist. Sib credea cu tărie în predestinare şi deloc în liberul arbitru.

A, şi mai fusese şi faza cu părinţii lui care îl puseseră în braţele bunicii, pe când avea doar câteva luni, iar aceasta îl scăpase pe covor, de la un metru înălţime. Ajunsese la spital, dar din fericire nu i se întâmplase nimic rău. Părinţii lui trăseseră o sperietură groaznică, însă ani în şir îi povestiseră acest episod, având grijă să scoată în evidenţă robusteţea lui şi nicidecum neglijenţa de care dăduse dovadă bunica. Neglijenţă care îi întărise ideea că este un ghinionist.

La cinci ani un panou publicitar căzuse pe el, dar şi de această dată scăpase teafăr. La 7 ani, era să se înece în timp ce lua lecţii de înot, la 14 ani îl muşcase un câine, numai pe el, deşi era înconjurat de o droaie de băieţi. Şi lista ghinoanelor se tot mărea, iar Sib chiar începuse să le treacă într-o agendă ponosită ca să le urmărească ritmicitatea. Degeaba îi explicase mama lui că fiecărui băiat i se întâmplă astfel de lucruri, Sib nu voia să se lase păcălit de vorbe. Era un ghinionist.

Fragment din cartea ”Să mă căsătoresc cu filosoful?”/Georgiana Capuerde

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: