Bătrânul, portarul şi o efemeră popularitate

N-aterizasem de prea mult timp în mijlocul VIP-urilor de la Libertatea, al doilea ziar de pe cartea mea de muncă, când am constatat că popularitatea se capătă cu uşurinţă. În fiecare zi, în biroul unde lucram veneau fel de fel de particulari cu diverse probleme care mă făceau să mă simt nu Avocatul Poporului, ci de-a dreptul Preşedintele bun al ţării. Colegii mei cu vechime la fosta Informaţie a Bucureştiului nu îşi explicau cum “fătuca aia era atât de cunoscută şi aduna atâta popor pe lângă ea”. Se strica un ascensor, se bloca un drum, dispărea un bătrân, se rătăcea o pisică? Ce poliţie, ce ordine, ce autorităţi! Totul ajungea pe masa mea de lucru, dar numai câteva minute, cât îmi lua să susţin discursul de declinare a competenţei şi să-i îndrum pe bieţii oameni care îmi acordaseră credit către cei care chiar puteau să îi rezolve.

Chiar nu înţelegeam de unde mă ştie atâta lume şi trăiam un sentiment amestecat de uimire şi mândrie. Nu zic, îmi plăcea să mă implic şi partea proastă era că atunci când puteam să ajut o făceam pentru oameni care n-ar fi meritat nici măcar Bună-ziua, dar cuprinsă de puteri supranaturale nu aveam timp să-i mai judec, aşa că preferam să fiu Zâna-cea-bună-care-nu-pune-întrebări.

Şi vestea s-a dus taman la Roşu-împărat, în persoana unui bătrânel de vreo 80 de ani, cu o pălărie albastră îndesată pe o chelie străbătută până la tâmple de cărări verzi, care a deschis într-o dimineaţă uşa redacţiei şi de faţă cu toţi colegii mei a rostit cuvintele magice: O caut pe doamna Georgiana să mă ajute să-mi fac o asociaţie.

Ei, nici chiar aşa! Se pricepea doamna Georgiana la scris, la un telefon, la o rugăminte adresată cui trebuie, dar la asociaţii era pe dinafară!

Cu tact şi foarte convingător i-am explicat că trebuie să consulte un avocat şi foarte rapid va deveni cu acte în regulă un ditamai preşedintele. Hmm, nu i-a sunat prea bine trimiterea către avocat şi ca să mă convingă să mă alătur cauzei mi-a istorisit din viaţa zbuciumată a lui Tudor Vladimirescu pe care voia s-o aducă în memoria “tinerilor nepăsători” şi s-a pus pe recitat poezii patriotice cu autor neidentificat, declamând de parcă s-ar fi aflat în fruntea pandurilor de la 1821, spre amuzamentul colegilor mei care îl priveau pe deasupra ochelarilor. Cu chiu cu vai, am închis spectacolul încurajat de bisuri nerostite, şi am crezut că omul a înţeles mesajul.

O lună după vizita asta am fost căutată de “domnul avocat”. Recunosc, când un ziarist aude cuvâtul “avocat” se gândeşte că a călcat în străchini şi că trebuie să schimbe sensul de mers pe stradă şi numărul de telefon, aşa că l-am ignorat cât am putut. Dar la un moment dat, am fost şi eu prinsă ca în jocul de-a v-aţi ascunselea unde mă credeam regină neîncoronată pentru că ajungeam foarte rar “să mă pun”. Asta, dintr-un soi de precauţie pe care am manifestat-o de mică, ca nu cumva să am vreodată de suferit, nici măcar o înţepătură de ţânţar. Şi am rămas uluită când domnul avocat m-a anunţat că trebuie musai să vin la el cu buletinul de identitate ca să facă înregistrarea Asociaţiei Tudor Vladimirescu, eu fiind vicepreşedintă şi contabilă, două dintr-un lovitură. Poftim??? Da, eram vicepreşedintă de asociaţie şi contabilă pe deasupra, asta în condiţiile în care, culmea, cu câteva zile înainte semnasem un angajament că nu voi face parte dintr-un partid sau ong cât voi lucra la ziar.

Sigur că acum privesc partea amuzantă a lucrurilor şi mă gândesc că 87% din lucrurile de care te temi nu ţi se vor întâmpla niciodată. Au spus-o psihologii americani, că ei au timp de fineţuri din astea şi de ordonat sensul neuronilor. Aşa că m-am disculpat cât am putut şi domnul avocat mi-a dat câştig de cauză, într-o simpatie născută ad-hoc pe firul telefonului.

Dar mai aveam ceva de făcut: să-i cer portarului să nu-l mai lase să vină la mine pe omuleţul bătrân cu pălărie albastră. Şi atunci am aflat misterul popularităţii mele. Cherchez le portier! “Eu îi trimiteam pe toţi la dumnevoastră că v-am văzut de treabă, dar dacă aşa vreţi, aşa fac”, mi-a zis, nedumerit că vreau să rup relaţiile cu poporul pe care el mi le intermedia.

Nu zic că n-am fost dezamăgită. E ca şi cum câştigi un concurs de MISS şi afli apoi că juriul a fost compus din mamiţica şi mam’mare. Chiar credeam că articolele mele sunt citite până la ultima picătură de literă, că bucureştenii vibrează la poveştile despre criza de ulei, facturile la întreţinere şi scandalurile pe tema caselor naţionalizate, că sunt vox populi post Revoluţie. Şi când colo, ce să vezi?  Eram recomandarea făcută de un biet portar care tocmai îmi retrăsese votul.

Dacă ar fi trebuit să exemplific scăderea popularităţii printr-o “plăcintă” în excel, ar mai fi rămas o fărâmă mică-mică de încredere, şi asta datorată faptului că oamenii îmi memoraseră numele şi ştiau calea: Brezoianu 23, etaj 3, biroul din stânga liftului, fata blondă, cum intri în birou în dreapta.

Mai târziu, mutarea într-un sediu îndepărtat de zona zero a dus la eliminarea brutală a plăcintei din brandul meu personal şi la ruperea ireversibilă a relaţiei face-to-face cu oamenii care credeau că aveau şi ei dreptul la o zână particulară.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: