Şeful de la 302

Era doar unul dintre şefi, că aveam mai mulţi, poate şi pentru că eram foarte tânără să-i duc, şi nu ştiu cum se face dar mai toţi erau îndrăgostiţi de tinere ziariste disponibile şi de nerefuzat. Ajunsesem la un moment dat stăpâna din umbră a unui ziar născut mort, dar menţinut în viaţă din interesele de moment ale patronului. Machetam ziarul după ce articolele fuseseră scrise de mână pe hârtie, pe noptierele din camerele de la etajul 1 al unui hotel ultracentral – vreo câteva birouri încropite în nişte dormitoare mici cu miros greu, de mochetă veche. Patronul închiriase şi două camere la etajul 3, care erau folosite de şefi pentru atributele iniţiale: somnul de frumuseţe şi alte nevoi, generate de înţelepciunea populară: ochii văd, inima cere.

Ca să închid fiecare ediţie a ziarului trebuia să iau bun de tipar pe paginile aduse din tipografie, aşa că seara îl deranjam constant pe şeful de la 302, cu timiditatea aferentă unui mic slujbaş. În vocabularul meu de tânără măritată cuvinte ca adulter, desfrâu, beţie erau în 1992 complet neştiute, aşa că trăiam într-o continuă mirare ca spectator al unei lumi paralele. Băteam discret în uşă şi mă anunţam încet “Sunt Georgiana, am venit după BT”, iar apoi aşteptam minute în şir ca să iasă mâna care să-mi semneze bucăţile de hârtie ce miroseau a zinc. Uneori şeful de la 302 ieşea chiar în chiloţi, deranjat de vizita mea obligatorie, dar îmi zâmbea îngăduitor ca unui camarad care trebuie să înţeleagă diferenţa dintre şefi şi subalterni. Şi nu ştiu cum îmi venea în cap de fiecare dată fabula Câinele şi căţelul a lui Topârceanu, în care câinele Samson, propovăduitor al egalităţii între animale, este şi primul care o încalcă, spre dezamăgirea căţelului Samurache. Devenise chiar amuzantă joaca asta “tu te-ascunzi şi eu te caut” în care primeam de fiecare dată acelaşi rol ingrat de a-mi deranja superiorii din treburi infinit mai plăcute decât un ziar banal, dar care nu ar fi fost citit de cele câteva mii de bucureşteni fără un Da şi o semnătură grăbită şi indescifrabilă puse pe paginile cât cearşaful întinse pe pereţi.

Eram în primii ani după Revoluţie când patronii gustau din economia de piaţă, dulce şi fără E-uri la prima vedere, dar plină de aditivi. Noi, ziariştii, ne luam elanul din atributele care ne potenţau orgoliul: formator de opinie, investigator, câine de pază al democraţiei, cea de-a patra putere în stat. Şi pentru că teoretic eram aşa de importanţi, aveam dreptul la o viaţă fără bariere. Capitalismul pe care îl trăiam nu semăna deloc cu ceea ce învăţasem la economie politică la examenul de admitere la Filosofie.

Începusem să cred că jobul are obligatoriu o componentă ludică, până când ni s-a arătat uşa la toţi, aşa că nebunia acelui an de pionierat romantic s-a frânt cu brutalitate. Cred că eram singurul om care nu merita să rămână fără loc de muncă pentru că ţineam casa ca o îngrijitoare devotată şi discretă – ştiam când trebuie să primesc toate articolele, când trebuie să iau teancul de hârtii să le duc în tipografie la cules, când e ora de tipărire,  dar mai ales ştiam programul si obiceiurile şefilor şi orele când în ruptul capului nu trebuia să le baţi la uşă. Poate că dormeau după un efort intelectual prelungit, poate că scriau capodopere, poate că meditau, nici nu-mi băteam capul cu viaţa lor atât timp cât n-o intersectau ameninţător pe a mea.  Ziarul apărea fără greşeală (aşa credeam noi), articolele erau minunate (aşa credeam noi), cititorii mulţumiţi (aşa credeam noi), atunci ce mama naibii nu era în regulă?

Răspunsul, desigur, era de neînţeles pentru firile visătoare de artişti. Noţiunile de pierdere, criză, faliment se mutau din cărţi taman în ştatele de plată. Şi uite aşa, distracţiile cu chitări, bere şi ţigări de la etajul 1 şi cele mai profunde de la etajul 3 au fost tăiate din job description. Cred că de atunci nicio cameră din cele pe care le-am populat noi, redacţia unui ziar care a trăit un an în Bucureşti, nu a mai fost atât de animată. Trec uneori pe lângă hotel, o ruină care tot aşteaptă renovarea, şi îmi amintesc cât de uşor m-am îndrăgostit şi dezîndrăgostit de capitalism.

Anunțuri

3 responses to this post.

  1. cred că e vorba de cea de-a patra putere în stat. frumoasă amintire…

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: