Obiecte cu memorie, la naiba!

Domnul Sergiu este expert în antichităţi pe care le ocroteşte de parcă ar suferi de frig, deşi le ţine grămadă într-un spaţiu întunecos în care s-a adunat mirosul sentimentelor vechi rămase fără strălucire. O bombonieră albastră cu bule ca nişte mărgele suflate de-un copil în aer, o masă înnobilată de intarsii care şchioapătă la cea mai inofensivă atingere, un portofel victorian Chatelaine, o tabacheră din alamă cu un chip nedesluşit ascund poveşti inventate, dar spuse cu atâta patos încât zici că vânzătorul s-a despărţit chiar ieri de proprietarul ilustrelor vechituri. Domnul Sergiu trăieşte în trecut pentru că doar el a fost valoros, ce e acum sunt doar clipe plate care vor intra în anonimatul pentru care au fost sortite.
Cel mai tare îl doare când în micul lui magazin de antichităţi din Centrul Vechi vin amatori care îi bagatelizează comorile, „nişte epigoni inculţi şi obraznici” cărora nu merită să le spună că ceea ce vinde el are memorie.
„La naiba cu memoria!, i-a spus un cumpărător, iar jignirea i-a intrat ca un pumnal în sufletul atins de suferinţă pentru că în casa lui, aflată la doi paşi de magazin, păstrează cu sfinţenie vasele din care mânca alături de soţia lui, răpusă de Alzheimer, şi fiecare din ele a înmagazinat o poveste peste care a tras fermoarul timpului. În sus, în jos, fermoarul ascunde şi deschide amintirile frumoase, singurele care i-au mai rămas după 43 de ani de dragoste cu unica femeie din viaţa lui. Şi amintirile le duce în micul magazin şi înnobilează fiecare obiect cu o istorie mult mai vie decât cea pe care o poartă. Dacă ar avea chip probabil că le-am vedea zâmbetul mirat că au trăit atât de multe fără să ştie.
În urmă cu patru ani, fosta profesoară de franceză, femeia domnului Sergiu, şi-a pierdut atât de rău capul încât nici nu mai ştia cum arată o farfurie şi la ce foloseşte ceasul. Din acel moment, el a început să colecţioneze vechituri, ca o terapie împotriva uitării. Recuperatorul de amintiri putea plăti pentru memoriile altora, dar nu şi pentru absenta lui soţie. „Uite – îi spunea – masa asta am luat-o împreună când ne-am mutat prima oară în subsolul din Ana Ipătescu şi ştii cum mâncam amândoi păstăi cu usturoi acolo”, şi în ochii lui trişti licărea o speranţă care se stingea imediat ce ea vorbea. „Sunteţi rudă cu doctorul Ispas de la Elias?”, îl întreba politicos şi uitând să mai aştepte un răspuns îşi muta privirea spre tavanul pe care părea că vede cele mai straşnice imagini. Ar fi dat cu anii de pământ până i-ar fi explodat în faţă ca s-o trezească din somnul neantului şi s-o aibă iar vie, lângă el, dar nu putea decât să plângă înfrânt în colţul lui şi să se agaţe şi mai mult de vechiturile culese de aiurea din care încă se simţea căldura liniştitoare a unor mângâieri uitate.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: