De prin Bucuresti adunate

Sunt in turul meu saptamanal prin centrul Bucurestiului, insotita de o prietena la fel de dornica de umblat aiurea, ca si mine. Cred ca asta imi place in week-end: ca nu aud “Hai repede”, ca nu ma uit pe ceas, ca nu tipa telefonul si ca pot sa-mi schimb viteza de la 180 km/h la 5km/h. Daca sambata ar avea chip, i-as spune ca mi-e tare draga, ca ii ador calmul… Dar stop cu poezia, cum mi-ar spune fostul redactor sef.
La toneta de ziare din Piata Romana ma uit cu mirare la zecile de titluri si exclam cu bucurie: Uite ca printul n-a murit! Vanzatorul imi arata pagina intai a unui tabloid care il are pe Basescu pe prima pagina si imi spune sperand sa fiu pe aceeasi unda cu el: Ni l-au luat, ce ne facem doamna acum? Omul e trist si n-am ce sa-i zic, la urma-urmei n-am iesit sa consolez sufletele nascute ranite.
La magazinele cu haine de tot felul, aliniate pana la defunctul Burger King (si eu unde mai mananc Whopper???) sunt doar ciorciobute, cum ar spune tataie, daca ar mai trai, desconsiderand cu un gest al mainii valoarea lor. (Acum ma uit in dexonline si vad ca nu explica cuvantul folosit de tataie, ceea ce mi se pare o desconsiderare fata de vocabularul lui. O sa fac eu propunerea introducerii cuvantului). Reducerile sunt nesemnificative – inca nu vreau sa dau pe o fusta de plastic 150 de lei.
La magazinul iranianului pe care l-am laudat tuturor (deschis de curand pe Magheru, dupa Biserica Italiana) fisticul prajit nu mai este asa de bun. De fapt, nu mai este asa de proaspat, semn ca nu s-au prea inghesuit clientii. Fata care ne serveste imi lauda fursecurile persane si promit sa iau o cutie, dupa care imi amintesc de verdictul cantarului din dimineata asta si dintr-o disciplina indelung exersata renunt.
Ajungem la anticariatul de langa Coltea unde cartile au preturi de vara: 50 de bani sau 1,9 lei. Cata truda pe un scriitor si uite cum ajunge munca lui la 50 de bani. Imi cumpar carti de dezvoltare personala, doar in ele sta cheia fericirii mele. Un client ia de pe raft carte cu carte de parca ar fi pierdut o scrisoare de amor intr-una din ele. Prietena mea ma intreaba daca nu vreau o carte despre menopauza la care tipul absorbit de cautari se uita la mina sa vada daca mi s-ar potrivi. Probabil ca inca ma vede in afara pericolului pentru ca se solidarizeaza cu revolta mea inca neexprimata facand un gest a mirare.
Mi se face pofta de o ciorba, asta pentru ca eu nu fac ciorba decat o data la cinci ani si in cale imi iese restaurantul Lacrimi si Sfinti al lui Dinescu. Localul se deschide dupa 12.30, ca doar n-o manca cineva masa de pranz inainte de ora asta (in afara de mine, desigur).
O luam spre Hanul lui Manuc. Un prieten care sta prin zona, revoltat de evenimentele muzicale care se tin lant langa blocul lui, tocmai a postat dimineata pe FB noi injuraturi la adresa primarului Oprescu. Intr-adevar, omul are dreptate, este ingrozitor zgomotul si este doar miezul zilei cand se fac repetitii, chiar nu-mi dau seama ce-o fi fost in capul celor care au dat autorizatie pentru atacul decibelilor si de ce vor sa-i chinuie pe locatarii care devin spectatori cu forta.
Intram la Hanul lui Manuc unde un grup de turisti vorbesc despre arhitectura maura, iar ghidul le cere sa se uite atent la stresini care imprumuta din stilul caselor taranesti. “Mai bine le-ar spune ca Manuc a fost un tradator”, spune cu glas ridicat prietena mea, care stie ce-a facut la viata lui negustorul armean Manuc Bei.
In Centrul istoric 5% sunt la straini, 20% oameni care vara nu dorm si 75% angajati (care muncesc la schimbarea procentelor), asa ca doar caldaramul pe care s-a stins soarele ne impiedica sa stam prea mult. (Pentru viitorii cercetatori ai operelor mele si in virtutea dreptului la aparare contra plagiatului, tin sa mentionez ca soarele s-a stins este o figura de stil care nu-mi apartine dar nici nu-i stiu autorul).
In fine, m-am cam lungit si n-am ajuns cu povestea decat la jumatate. Un prieten mi-a spus ca ma citeste doar pentru ca scriu condensat, deci valoarea mea tine de numarul de semne, dupa unii. Povestea zilei de sambata mai contine o senzationala inghetata, uitatul la zeci de sandale, o vizita la dentistul meu caruia i-am promis cartea mea de versuri reeditata si o masa senzationala – junk food, cum altfel.
E destul de condensat? La urma-urmei de ce-mi pasa de ce zice el? Oamenii nefericiti sunt cei care incearca sa fie pe placul tuturor. De acord, dar daca el e singurul meu cititor?

Anunțuri

2 responses to this post.

  1. Posted by Ioana Crihana on 1 August 2012 at 18:53

    Salutari, Georgiana! Sunt al doilea cititor cert, dupa prietenul tau, cel cu scrisul condesat. Omul are dreptate intr-un fel. Daca ai ceva de spus, ai face bine s-o faci repede 🙂

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: